Eseuri decente

C.S. Lewis, strălucitor!

C.S. Lewis: Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, traducere de Sorana Corneanu.

„Dragul meu Amărel,

[…] Nu ţi-a pomenit nimeni niciodată de legea ondulaţiei?

Oamenii sunt amfibieni- jumătate spirit, jumătate animal. (A ţinut morţiş Duşmanul să producă un aşa hibrid revoltător: ceea ce l-a determinat, printre altele, pe Tatăl nostru să-şi retragă asistența.) Ca spirite, ei iau parte la lumea eternă, dar ca animale, ei locuiesc în timp. Asta înseamnă că, în timp ce spiritul lor poate fi orientat către un obiect etern, corpurile lor, pasiunile şi imaginaţia le sunt în comtinuă schimbare, pentru că a fi în timp înseamnă a fi supus schimbărilor. Aşa încât starea umană care tinde cel mai puternic către constanță poartă numele de ondulatie- întoarcerea repetată la un nivel de unde cad înapoi, în mod repetat, o serie de râpe şi de vârfuri. Dacă ţi-ai fi urmărit pacientul cu atenţie, ai fi observat această mişcare de ondulaţie în fiecare latură a vieţii lui- interesul pentru muncă, afecţiunea pentru prieteni, apetituri fizice, toate o iau când în sus, când în jos. Atâta vreme cât îşi duce traiul pe pământ, perioadele de bogăţie şi de vitalitate emoţională şi trupească vor alterna cu perioade de amorţeală şi de sărăcire. Uscăciunea şi plictisul prin care trece acum pacientul tău nu sunt, cum te feliciţi tu, rezultatul eforturilor tale; e doar un fenomen natural care nu ne va fi de niciun folos dacă nu profiţi de el cum trebuie.

Ca să te hotărâşi cum anume trebuie profitat, trebuie să te întrebi ce gând are Duşmanul, şi apoi să faci pe dos. Te-ar putea surprinde să afli că, în eforturile Lui de a se înstăpâni permanent pe un suflet, mai de folos îi sunt Lui râpele decât vârfurile; unii dintre favoriţii Lui au avut de îndurat râpe mai lungi şi mai adânci decât oricine altcineva. Am să-ţi explic de ce. Pentru noi un om e în primul rând sursă de hrană; ce urmărim noi e să-i absorbim voinţa într-a noastră, şi prin digerarea sinelui lui să ni-l mărim pe al nostru. Însă ascultarea pe care Duşmanul o cere de la oameni e cu totul altceva. Trebuie să fie clar că toată povestea cu iubirea Lui pentru oameni şi cu perfecta libertate în care trebuie El slujit nu e (cum ne-ar conveni să credem) vorbărie de paradă, ci înspăimântătorul adevăr. El chiar vrea să umple universul cu stârpiturile Lui nesuferite care să-I preia chipul şi asemănarea- creaturi a căror viaţă va fi, păstrând proporţiile, calitativ asemănătoare cu a Lui, şi asta nu pentru că i-a absorbit pe toţi, ci pentru voinţa lor se conformează liber voinţei Lui. Noi căutăm vite care să ne devină hrană; El îşi doreşte slujitori care să-i devină fii. Noi vrem să aspirăm înăuntru; El vrea să dăruiască în afară. Noi suntem ca nişte vase golite care ar vrea să se umple; El e plin şi se revarsă. Obiectivul nostru de război e o lume în care Tatăl nostru din Adânc va fi asimilat toate fiinţele în sine: Duşmanul tinde către o lume plină de fiinţe unite cu El, şi totuşi distincte.

Ajungem astfel la rolul râpelor. Nu mă îndoiesc că te-ai întrebat adesea de ce Duşmanul nu se foloseşte mai mult de puterea Lui de a se arăta sufletelor umane în orice moment şi oricât îi e pe plac. Înţelegi acum că Irezistibilul şi Indubitabilul sunt arme pe care natura însăşi a planurilor Lui le exclude de la bun început. Lui nu-i foloseşte la nimic să îngenuncheze o voinţă umană […] El nu poate răpi. El poate doar chema. Ignobilă încăpăţânare, să vrea să-şi ia porţia, dar bucăţele să rămână întregi; creaturile trebuie să fie una cu El, şi totuşi ele însele; nu-i ajunge să le dea gata dintr-o sorbitură sau să le facă una cu pământul. Un pic de tot se impune El, dar numai la început. Îi pune pe jar comunicându-şi prezenţa prin înştiinţări care, deşi vagi, lor le apar măreţe, prin dulci beatitudini şi facilă rezistență la ispite. Dar nu îngăduie niciodată că lucrurile să rămână aşa. Mai devreme sau mai târziu îşi retrage, dacă nu în adevăr, cel puţin în experienţa lor conştientă, toate acele ajutoare şi îndemnuri. Îi dă voie astfel creaturii să stea pe propriile-i picioare- să îndeplinească prin puterea voinţei sarcini care de acum şi-au pierdut toată savoarea. Ei bine, tocmai râpele astea, mult mai mult decât liniştea vârfurilor, pot face din om soiul de creatură pe care şi-o  doreşte El. Aşa încât rugăciunile înălţate în perioade de secătuire îi sunt Lui cel mai pe plac.[…] El nu-i poate face „să cadă în ispita” virtuţii, aşa cum îi atragem noi în ispita viciului. El vrea ca ei să înveţe să umble singuri, de aceea îşi retrage El mâna; ba e de ajuns ca ei să vrea cu adevărat să umble, fiindcă El se mulţumeşte şi cu mersul împiedicat. Nu te amăgi, Amărel. Pericolul pentru noi nu e nicicând mai mare decât atunci când un om, deşi nu şi-o mai doreşte cu ardoare, se ţine totuşi să îndeplinească voia Duşmanului, şi făcând ochii roată asupra unui univers din care pare să fi dispărut orice urmă a prezenţei Lui, se întreabă pentru ce a fost uitat, dar dă încă ascultare.”

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 19, 2011 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: