Eseuri decente

„Cântăreața cheală” și „Lecția”, de Eugène Ionesco. Teatrul de Comedie, București

foto: Adriana Grand

Pe scena Teatrului de Comedie, două piese de Eugene Ionesco într-o singură seară: „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”. În prima, (dacă nu mă înşel, debutul lui Ionesco în teatrul de limba franceză), personajele din manualul de engleză, tradiţionala familie Smith, prind viaţă. Ionesco a avut ideea de a înfăţişa o astfel de lume atunci când învăţa limba engleză. Revelaţia l-a făcut să vadă în aceste pesonaje o imagine a înstrăinării moderne, societatea convenţiilor şi a regulilor de politeţe dincolo de care nu se mai află niciun sentiment autentic. Nu doar relaţiile sunt golite; însuşi limbajul este destructurat, simbolurile sunt amestecate şi rupte din contextul iniţial. Mică bârfă, discuţiile triste ale unui cuplu rutinat, micul flirt plictisit cu vreun străin, reveria cu gândul la vreun super-erou construit în orizontul imaginar limitat al secolului 20. Parodia descoperă realităţi triste: un domn şi o doamnă, aparent amnezici, îşi dau seama că au călătorit împreună până la familie Smith, că locuiesc pe aceeaşi stradă, la acelaşi hotel, în aceeaşi cameră, că, în fine, au dormit în acelaşi pat. Că au un copil împreună şi că sunt soţ şi soţie. „Ce ciudat şi ce coincidenţă bizară!” „Ce ciudat, domnule, dar totuşi nu îmi amintesc să vă fi văzut…”

O operă experimentală a lui Ionesco, asemănătoare cu „Aşteptându-l pe Godot” a lui Samuel Beckett prin faptul că ambele se vor a fi mai degrabă texte-programatice ale unui nou tip de teatru decât expresii substanţiale ale unei viziuni asupra lumii: radicale, folosind descompunerea şi recompunerea limbajului, ţintind simultan către revoluţia artistică şi către trezirea conştiinţei privitorului. Lucrurile profunde- mai târziu.

Şi iată unul: „Lecţia”, în aceeaşi seară, după o pauză de zece minute. O elevă ia lecţii private de la un profesor „cu doctorat total şi cu unul parţial”, şi ea urmărind, la sugestia părinţilor „un doctorat total în ştiinţe materiale şi în filosofie”. Naivă, incultă, optimistă, ea nu ştie decât să adune. Scăderea, negativul, regresia, nu fac parte din universul ei. Simbol al gândirii progresiste? Profesorul este la început răbdător şi încearcă să o iniţieze în tainele mai profunde ale aritmeticii. Dar, după ce începe cu lecţia de lingvistică, devine irascibil, nebun, imun la strigătele tot mai disperate ale elevei: „Domnule, mă dor dinții!”

Registrul virează către comedie neagră, apoi tragedie. Eleva scrie cu un spray: „Mami, ajutor!”, în vreme ce profesorul scoate un cuţit şi o pune să rostească toate traducerile acestui cuvânt în limbile „neo-spaniole”. Toate sună însă la fel: „cuţit”, „cuţit”, „cuţit”. Pare că diversitatea lingvistică nu ascunde decât un singur limbaj comun al umanităţii, adică limbajul ce ne dă tuturor calitatea de „om”. Profesorul o ucide pe elevă. În memoria telefonului ei, el descoperă „La Marseillaise”, cântată de un copil. Era a patruzecea crimă a profesorului.

Număr sfânt, iată, întors pe dos în secolul 20 pentru a desemna tragedia? Imnul Franţei, şi un simbol-forță al modernităţii, iată, exprimat de vocea unui copil, auzindu-se slab la locul unei crime? În stânga scenei, un înger cu mâinile pătate de sânge. O crimă precedată de o lecţie de matematică şi apoi de un curs de filologie. Omul recent, crezând nebuneşte în matematică, în logica permanentei adunări, a progresului infinit? Matematica, ştiinţa acestei lumi, deopotrivă abstractă şi teribil de precisă, inspiră ea oare iluzia că şi realitatea urmează aceeaşi logică şi, dacă nu o face, că trebuie să o urmeze? Iar în științele umaniste, este filologia, lăsată „liberă”, în afara unei simfonii a disciplinelor, o ameninţare la adresa legăturii profunde dintre om şi text, dintre om şi Idee, sau om şi Dumnezeu?  Căutarea „valorii literare” a unui text, sacru sau nu; exagerata concentrare pe istoria unui termen- de parcă limbajul, limbile nu ar fi în fond decât nişte convenţii şi umile reprezentări incomplete, „through a glass darkly”, ale Absolutului; abaterea de la întrebarea esenţială privind adevărul unui text în favoarea reconstituirii „reprezentărilor şi mijloacelor literare ale şcolii ioaneice/alexandrine/florentine/victoriene etc”- nu sună familiar?

„Nu ştiţi,domnule, că aritmetica duce la filologie, iar filologia la crimă?”, îi spune menajera profesorului.

Să ne bucurăm de întâlnirea cu Ionesco, apoi să păstrăm, o clipă, tăcerea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 15, 2011 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: