Eseuri decente

Lucruri insuportabile

„Îngropaţi-mă pe după plinta”, Teatrul Bulandra. Regia: Yuri Kordonsky. După un roman de Pavel Sanaev.

Tocmai când credeam că văzusem cel mai malefic personaj din istoria literaturii, o bunică ce făcea un iad din viaţa nepotului în vârstă de 9 ani, una care îşi jignea şi îşi blestema soţul şi fiica în feluri nemaiauzite, o întorsătură artistică a plasat totul în tainele teologiei creştine, în misterul de nepătruns al iubirii divine. Da, neaşteptat, în mod paradoxal, chiar revoltător pentru judecata umană, ea primeşte izbăvirea din această viaţă legănată fiind de îngeri într-un leagăn. Dumnezeu citeşte în adâncurile unei inimi ce nu mai fusese iubită demult… sau care doar avusese această impresie. Dar… contează?

Autorul rus al romanului, Pavel Sanaev, are respiraţia artistică amplă a clasicilor: amintind de Cehov, de dramele sfâșâitoare ale personajelor sale, prinse fiind într-o fatală lipsă de sincronizare, mărturisind lucruri prea devreme sau prea târziu, dar prinse, şi mai adânc, în labirintul unei lumi corupte în care neputinţa firii umane de a se ridica deasupra inerţiilor sufleteşti este legea, Sanaev împinge totul cu un pas în faţă, creionând caractere aflate la limita verosimilului: dar ce este la limita verosimilului după secolul 20?

După cum, pare să ne spună autorul, iubirea divină nu numai că este tot la această limită, dar o depăşeşte cu mult. Tocmai pentru că suntem atât de corupţi de păcatul originar, pentru că trăim sub semnul tragediei, incapabili, de exemplu, de a păstra o iubire iniţială la înălţimea momentelor iniţiale, toate acestea, poate, ni se iartă însutit, înmiit, de şaptezeci de ori câte şapte. „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul.” (Rom. 5:20).

 

Aurora. Regia: Cristi Puiu

Tot insuportabil devenise la un moment filmul lui Cristi Puiu, „Aurora”. Până când mi-am dat seama că totul poate fi doar intenţia unui regizor genial şi nebun de a ne chema şi pe noi, împreună cu el, pentru a explora încă un cerc al Infernului. După „Moartea domnului Lăzărescu” (al cărui principal personaj se numea… Dante Remus Lăzărescu), pătrundem acum într-un teritoriu în care ţesătura sensului este aproape ruptă.

Aparent, seamănă cu încă un film din „Noul val românesc de film”, în care deja binecunoscutul minimalism artistic ne expune o porţie fidelă de realitate. Dar Cristi Puiu pare a anticipa ceea ce deja se cam simte: că este cazul pentru ceva nou în cinematografia românească. Primele tentative se văd de la „Poliţist, adjectiv”- care are ca nucleu o problemă de filosofie morală, sau de la „Pescuit sportiv”, vecin cu povestea supranaturală moralizatoare. Cristi Puiu imaginează însă o lume care dă semne de nebunie, spasme de absurditate. Apar lungi momente de tăcere, priviri înspăimântătoare ale personajului principal şi, peste toate, o rutină cenuşie ce pare să absoarbă viaţă din oameni. Zilele trec, vorbele curg, dar sufletele parcă sunt moarte.

Să ne aflăm oare în imaginaţia inginerului devenit ucigaş? Ce vrea să spună Cristi Puiu? Este acesta un strigăt de ajutor, un semnal de alarmă tras pentru cei care devin, în mod tragic şi în contra antropologiei creştine a omului unic şi irepetabil, tot mai asemănători, uniformi, goliţi de viaţă?

Poate nu întâmplătoare este revenirea periodică a lui Cristi Puiu, prin filmele sale, în locul în care a crescut, în cartierul Titan, zona Ozana, străzile Feteşti, Aleea Feteşti, Gura Ialomiţei, fosta livadă de nuci, școala 149 etc. „Salvarea” vine să-l ia pe Lăzărescu Dante Remus de undeva de pe str. Feteşti. Inginerul din „Aurora” locuieşte tot pe str. Feteşti. Ca om care a crescut tot în această zonă, îi pot înţelege aceste reveniri, măcar parţial. În copilărie eşti sedus de livada de nuci, de grădinile mari, dar experienţa lucidităţii de mai târziu este cruntă: cartier-frontieră, utopie a planificatorilor din anii ’60, el apare tot mai mult ca o închisoare a oamenilor încovoiaţi, a celor care spun mereu aceleaşi lucruri. Nimic excepţional, în fond. Dar tocmai de aceea el poate funcţiona ca studiu de caz şi ca nucleu artistic.

În această lume, inginerul considera că experienţa unui divorţ cere un tip radical de justiţie. Pentru oameni normali, dar şi într-o lume normală, aceasta justiţie ar fi fost înlocuită de speranţă. Aici însă, pe str. Feteşti, speranţă se termină: în stânga şi în dreapta- în betonul blocurilor, către Est- într-un câmp abandonat şi plin de gunoaie, către Vest- într-un bloc.

 


 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 18, 2011 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: