Eseuri decente

„Portretul luptătorului la tinerețe”. Regia: Constantin Popescu

Un film dur, lipsit de complexe ideologice, aspru. Ca și cum ar fi preluat ceva din nebunia, curajul și bărbăția personajelor istorice. Puținele reacții critice sunt amuzante: din partea lui Costi Rogozanu auzim ca tabăra comuniștilor a fost reprezentată in culori prea întunecate; așa cum fiecare luptător avea o poveste și o motivație proprie, la fel, poate, și comuniștii alcătuiau un peisaj uman mult mai complex decât îngusta și maniheista perspectivă a regizorului.

Fără îndoială. Buna tradiție revizionistă ne prezintă mereu câte o micro-istorie, din perspective metodologice revoluționare și lipsite de prejudecăți, din care aflăm că țăranul nu-știu-care se înscria în partid din oportunism sau din convingere. Teroarea, desigur, nu a avut proporții așa de mari. Și, ca epilog, comunismul cade în mod întâmplător, din cauza superiorității economice a capitalismului. Oamenii doreau blugi și Coca-Cola.

Dar în favoarea lui Constantin Popescu stă în primul rând libertatea artistului de a recompune o altă realitate printr-un discurs: și ce , până la urmă, dacă realitatea e mult mai complexă? Așa este, dar adevărul e aproape întotdeauna numai unul, mai ales când este vorba de cel moral. Comunismul nu e nimic altceva sau mai mult decât o doctrina criminală și o ofensă la adresa demnității umane. Cele 100 milioane de victime cântăresc mult prea greu pentru ca în evaluarea morală să mai putem lua în considerare infinita complexitate a adaptărilor și a vieții cotidiene. În fața acestei intimidante complexități, artistul, ca orice alt intelectual, își ia libertatea de a privi către fond, către rădăcini, către  unica și intolerabila realitate ce fundamentează comunismul: reducționismul antropologic, urmat în mod firesc de crimă.

Așadar, perspectiva „simplistă” a lui C. Popescu asupra comuniștilor stă în picioare. Și mai rămâne și curajul de a spune povestea luptătorilor din munți, fără sensibilități PC, fără judecăți pripite. Doar viața alcătuită dintr-o succesiune inevitabil monotonă de lupte și suferințe. Filmul arată că, până la urmă, întrebarea privind trecutul legionar al unora dintre luptători nu își are rostul. Acolo, în sălbăticie, în confruntarea cu cea mai mare provocare istorică a secolului, trecutul individual se topea, poate în uitare, poate în reconvertire sau poate pur și simplu în urgența clipei, în sunetul gloanțelor vâjâind pe la urechi, în urletul camaradului căzut, în gemetele unui rănit dus în spate de un prieten fidel. În confruntarea cu moartea, doar cei puternici și maturi rezistă atâta timp, dormind în gropi sau  suferind în beciurile Securității. Când cineva moare sub tortură după ce refuză să își trădeze prietenii, el acționeaza drept în fața Domnului și sfârșește ca un martir. Eroismul, bunătatea, sfințenia sunt accesibile oricui, iar cununa martiriului o poate primi oricine, indiferent de trecut sau chiar de convingerile prezente. Eterna reamintire a „trecutului fascist” denotă o simplificare stranie a perspectivei asupra vieții: ca și cum individul ar fi pentru tot restul vieții motivat de opțiunile din tinerețe, prizonier al determinării, incapabil de un nou început, de o schimbare, de o convertire. La fel, în privința producției culturale, se uită de faptul că, în mod fundamental, individul este depășit de forțele ce îi sunt încredințate, de poarta către transcendență și universal ce se poate deschide în oricine, în mod imprevizibil și indiferent de slăbiciunile sau mizeriile unei vieți.

Final: Ion Gavrilă Ogoranu cu lacrimi în ochi, rezemat de un copac, într-o pădure cenușie. Singur pentru prima dată. Camarazii sunt pierduți, natiunea e învinsă.

P.S. Un reproș ciudat al criticului Andrei Gorzo: filmul e prea schematic și idealist. De exemplu, o scenă în care Ogoranu sărută o fată și apoi pleacă, sugerându-se că va sta ani de zile în castitate. Realism, spune criticul, ar fi însemnat ca fata să se ofere eroului. Semn al unor vremuri nevrednice. Imaginea eroismului ne provoacă amuzamentul, ne îndeamnă la „nuanțări” și „demitizări”. Poate nu e chiar așa, poate și comuniștii erau oameni cu griji, cu probleme. Imaginea boierului, a cavalerului, atât de apreciată de Nicolae Steinhardt (cel mai important boier fiind chiar Hristos), e, astăzi, cvasi-fascistă, neo-con, reacționară, burgheză, ipocrită. Viața dată pentru cei din jur e „pusa în context istoric”, e supusă „analizei de discurs” și privita din „new perspectives”. La fel, iubirea castă- adica cea mai nobilă formă de auto-dăruire- e imposibilă, nerealistă, „so not cool”. Comportamentul demn de Hristos și de idealurile cavalerismului  e primit cu zâmbetul răutăcios al sclavilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 2, 2011 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: