Eseuri decente

Pe Hotnews, Mihail Neamtu publica o radiografie exemplara a esecului PNL de dupa ‘90. Reiese imaginea unui partid sovaielnic, ambiguu, abatut catre un pragmatism amoral. Dincolo de cauzele strict legate de contextul Romaniei postcomuniste, merita investigata urmatoarea pista de reflectie: de fapt, au avut ei suficiente repere? Pentru aceasta, o analiza de durata lunga, deopotriva istorica si filosofica, merita sa fie propusa atat pentru liberalismul romanesc, cat si pentru cel european. Propun urmatoarele premise:

1. Intrebandu-ne in ce masura a existat si s-a adoptat un model istoric romanesc valabil, va reiesi clar ca in 1990, liderii liberali ar fi avut nevoie de o memorie extrem de selectiva cu privire la liberalismul romanesc antecomunist si nu de o preluare in bloc a unei nostalgii. Indubitabil, de la venirea lui Carol I, principalul motor al modernizarii, cel putin material-institutionale, al societatii romanesti este partidul liberal. Institutii vestice, un invatamant inchegat, reforma agrara, vot universal, constitutie liberala, dezvoltare economica, toate acestea se datoreaza in buna masura si liderilor liberali. Insa ar trebui sa se observe caracterul aproape inevitabil etatist al acestor eforturi, dat fiind ca veneau exclusiv “de sus”. Protectionismul vamal ( e drept, impus dupa esecul liberalizarii comertului de dupa tratatul din 1875 cu Imperiul Austro-Ungar, fapt ce a dus la invadarea pietei romanesti cu produse finite straine si intimidarea initiativei industriale autohtone), dezvoltarea exagerata a administratiei in scopuri electorale, finantarea preferentiala a firmelor “amicilor” sau “rudelor” prin folosirea resurselor Bancii Nationale, si aceasta controlata de liberali, cu siguranta ca nu au facut cinste idealurilor liberale si nici macar statului de drept. Falsificarea repetata si sistematica a alegerilor- consecinta logica a sistemului “rotativei”-, folosirea discretionara a monopolului violentei incepand cu anii ‘30- in contextul miscarilor extremiste si a crizei structurale tot mai profunde a societatii romanesti interbelice-, acceptarea manipularii carliste, toate acestea au erodat lent nucleul ideatic al partidului, provocand confuzie, scindari si chiar naivi “tovarasi de drum” ca Gh. Tatarescu. In fapt, moartea fulgeratoare a lui Ion I. C. Bratianu si a regelui Ferdinand a aruncat inca de atunci partidul in degringolada, lipsit de tratamentul regal preferential si de forta de soc a Ministerului de Interne. Asa a fost posibil ca taranistii sa castige zdrobitor singurele alegeri relativ libere din 1928. Catre 1940, partidul dar si intreaga societate se aflau in confuzie generala, intr-un moment istoric in care violenta si deopotriva oportunismul dadeau tonul. Reiese astfel ca liberalii contemporani erau lipsiti din start de un model autohton coerent, preluarea acestuia in mod integral si fara discernamant fiind daunatoare.

2.  Cel mai probabil insa, nici referintele europene nu i-ar ajuta pe liberalii nostri. Si aceasta pentru ca liberalismul este de la inceput victima unei aporii. Nascut ca o reactie la ascensiunea statului absolutist din modernitatea timpurie, el ataca pozitiile privilegiate ale nobilimii si Bisericii vizand plasarea individului ca punct absolut de referinta. El beneficiaza de pe urma evolutiilor ultimelor secole medievale, rezerva nominalista, articularea Umanismului si militantismul anti-institutional si anti-traditie al protestantismului constituind radacini intelectuale importante. Peste toate insa stapaneste marele curent subteran al civilizatiei occidentale, crestinismul. Antropologia centrata pe naratiunea biblica a Creatiei dupa “chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, etica sacrificiului si a responsabilitatii cu model suprem in Hristos, mefienta de factura augustiniana fata de orice proiect politic absolutist-mesianic, toate acestea se aflau deja “in aer”, constituind insasi fibra interioara a intregii civilizatii. Sinteza moderna le scoate la suprafata, profitand de criza temporara a Bisericii Catolice, de ascensiunea capitalismului ce erodeaza structurile Vechiului Regim, de bulversarea cognitiv-metafizica adusa de revolutia stiintifica si indoiala carteziana. Liberalismul pune asadar individul in prim-planul reflectiei, desfiintand intelectual pretentiile altor colectivitati in ierarhia importantei (fata de stat seductia va mai persista o perioada). Insa pustiirea adusa de razboaiele religioase, impreuna cu indoiala filosofica tot mai mare, vor duce treptat catre o raceala si ostilitate crescanda fata de crestinism si, in general, fata de orice pretentie de adevar absolut in spatiul public. Aici se naste si prima contradictie: insasi aceasta ostilitate era ea insasi bazata pe un adevar vazut ca absolut, anume ca tentativa de a aplica un adevar unei colectivitati duce la dezastru si inrobirea individului. Adevarul absolut era libertatea de a nu crede intr-un adevar absolut.

Era, cu alte cuvinte, o libertate negativa, afirmata fata de ceva sau cineva. De la inceput insa, a devenit evident ca exista un pericol abisal de atomizare si competitie lipsita de reguli. Inevitabil, acesta trebuia sa fie un liberalism constitutional, evoluand in cadrul unor reguli de drept si in care actorii sociali s-ar fi anulat reciproc printr-un echilibru delicat al puterilor si normelor. Insa cutia Pandorei era deja deschisa: cele doua cuvinte magice, libertatea individuala, semnau in filigran tentativele tot mai radicale. Deja cu Rousseau se naste o denuntare a intregii structuri a civilizatiei, o ostilitate fata de o societate care ar fi corupt o puritate initiala. In domeniul gandirii, liberalismul nu putea decat sa fie solidar cu scepticismul fata de Revelatia crestina si, mai apoi, fata de legea naturala: era in insasi natura sa. Un liberalism care punea limite cautarilor intelectuale sau care credea in valori imuabile nu mai era liberalism.

In acest moment, o prima despartire de drumuri se produce. Edmund Burke, nicidecum un reactionar fanatic, fusese in tinerete sustinator al Revolutiei americane si critic al colonialismului britanic din India. Reflectiile din 1790 sunt in acest sens, perfect solidare cu pozitia sa din tinerete. Si in cazul coloniilor americane, si in cazul Indiei, si in cazul denuntarii exceselor revolutiei din Franta el s-a bazat pe apararea demnitatii individului si celulelor traditionale ale societatii fata de agresiunea etatista. El era in acest sens un liberal in sensul initial al termenului si un conservator in sensul ulterior, mai degraba peiorativ. Or, demnitatea umana sau apararea traditiei tin de un simt transcendent, al gandirii de dincolo de evidente, al acordarii acesteia cu legea naturala si/sau Revelatia crestina. El va fi astfel primul om, urmat apoi de Benjamin Constant sau Tocqueville, care va semnala pericolele liberalismului pur, al celui care se ia in serios si isi respecta cu strictete doctrina libertatii negative. O a doua directie se naste din pozitia lui Rousseau de contestare a ideii ca normele sunt date si nu construite. Odata eliminata aceasta intuitie metafizica, va deveni usor ca individul sa capete o pozitie de creator absolut al noii lumi, al oricarei lumi; tragedia este ca aceasta pozitie este, in fapt, perfect solidara cu premisele de baza ale liberalismului.

Cred ca un adevar dureros este ca acesta nu poate supravietui in absenta contestarii permanente a adevarurilor absolute. Utopiile revolutionare pleaca de fapt de la acest relativism radical, de la plasarea individului in completa libertate, intr-o lume fara verticala catre Cer, fara lucruri date, ci doar construite pentru a justifica puterea unor grupuri. O vreme gandirea liberala a functionat intr-un cadru moral acceptabil prin adoptarea imperativului categoric kantian. Dar de la Revolutia Franceza in zilele noastre, aporia sfasaietoare a liberalismului s-a manifestat continuu. Putini au fost cei care au incercat sa vada in acesta o gandire “de centru”; in secolul 19 multi vireaza catre socialism si conservatorism deopotriva. Catre socialism s-a derapat pentru ca spirala intelectuala dezlantuita de ostilitatea fata de valori imuabile a inceput sa conteste deopotriva formele materiale si spirituale, pana acolo incat insasi demnitatea umana a fost calcata in picioare. De la experimentele totalitare la postmodernism, de la pozitivismul delirant al lui Comte la descalificarea credintei si lumii ideilor practicata in unele curente din stiintele sociale, barbaria relativista si-a aratat pe deplin roadele otravite.

Cat despre conservatorism, in aceasta directie s-a virat pentru ca asa nu se mai putea. Pentru ca, in fond, ceea ce mai putem recupera astazi din liberalism este cel mult o doctrina economica; iar o comunitate care nu recunoaste caracterul sacru al demnitatii persoanei si care nu concepe libertatea ca fiind pozitiva si nu negativa, mai exact ca un mijloc catre virtute si Dumnezeu, devine ea insasi o aporie infricosatoare.

In asteptarea filmului “Antichrist” al lui Lars von Trier, film despre care se aude ca a socat asistenta la Cannes, Radu Alexandru Nica ne propune o meditatie asupra discursului artistic al lui regizorului danez. Adaptarea scenica nu iese foarte mult din scenariul filmului “Breaking the Waves”, iar principalele momente sunt prezente: Bess McNeill, o fata cu probleme psihice dintr-o comunitate protestanta extrem de conservatoare, se casatoreste cu Ian, muncitor pe o platforma petroliera. Acesta sufera un accident care il lasa paralizat complet si care il arunca intr-o deznadejde cumplita. Cu judecata afectata organic de traumatism, acesta ii cere lui Bess sa se culce cu alti barbati si sa ii povesteasca totul, pentru a nu uita ce este iubirea. Bess, iubindu-l nebuneste, pana la limita patologiei, accepta dupa o lupta interioara devastatoare. In film, comunitatea refuza sa traga clopotele la moartea ei, dar Ian, dupa ce isi revine miraculos, aude clopote din Cer. In piesa, Bess apare crucificata pe un fundal luminos orbitor.

Altfel, Nica, oarecum previzibil dat fiind contextul, inoveaza prin incercarea de a reda furtuna interioara a lui Bess. Cam zgomotoasa si stridenta pe alocuri, piesa totusi impresioneaza; filmul ramane superior prin lentoarea curgerii inexorabile catre sfarsitul tragic. Ce ramane este insa reflectia asupra substratului etic din opera lui von Trier. Perfect indreptatit, Cristian Tudor Popescu, comentand cazul Polanski intr-un interviu Hotnews, spunea ca marii regizori au o “artera butucanoasa” etica in creatia lor. “Breaking the Waves” al lui von Trier a reusit, cred eu, sa contrarieze atat oamenii dedicati valorilor morale eterne, cu atat mai mult pe cei credinciosi, dar si publicul avangardist, preponderent agnostic; clopotele sunate de Dumnezeu in final cu siguranta ca erau departe de asteptarile unor fani Almodovar.

Persista insa ideea unui soi de antropomorfism aplicat justitiei divine in aceasta scena finala. Cu siguranta ca Biserica locala (probabil prezbiteriana) a iesit cea mai sifonata din discursul lui Trier. Pesemne ca “morala protestanta” a fost un pat prea ingust pentru o situatie atat de complexa, atat de ingusta incat a ratat vocatia martiriului spiritual al unei fete simple. Si poate ca sifonata iese si un o anumita intelegere “comuna” a iubirii erotice, a limitelor sale, a prioritatii sale in ierahia valorilor. De o parte, ideea ca acest tip de iubire nu trebuie sa confiste toate straturile fiintei umane si sa devina patologica si distructiva, de cealalta parte, ideea ca iubirea erotica presupune sacrificiul si nu cunoaste limite. Exista insa in cea de a doua afirmatie ceva suspect de familiar, ceva care tradeaza, in fond, contemporaneitatea absoluta a acestei convingeri. Clipa trebuie sa fie traita, iubirea si pasiunea fizica sunt complementare, se confunda si aproape ca nu se mai pot distinge separat. Traim in cultura postasului care suna intotdeauna de doua ori, a sfarsitului aventurii, a intelectualului macinat de gelozie, plimbandu-se singuratic pe sub felinare, a sotiei sufocate intr-o casatorie fada, in spiritul “sarmului discret al burgheziei”, a cuplului ce trece de la pasiunea furtunoasa la plictisul angoasat; el, student la arhitectura, isi ruleaza din cand in cand o tigara, ea citeste Cioran si scrie cronici in 24FUN.

Intr-o astfel de cultura, Trier trece toate categoriile: iubire, eroism, martiriu, degradare, moarte in acelasi registru. De la crestinescul “agape” la “eros” sau de la “amor amicitiae” la “amor conscupiscentiae”. Nu doar demnitatea, ci si degradarea se raporteaza exclusiv la iubirea erotica; Demnitatea, viata, decaderea, moartea, se joaca pe acelasi teren. Demnitatea se castiga prin iubire erotica, moartea spirituala si fizica vin prin exacerbarea sau pierderea acesteia. In “Eyes Wide Shut” al lui Kubrick, cosmarul debuteaza cand sotia marturiseste sotului fanteziile erotice pe care i le provocase un ofiter intr-un hotel. Sotul pleaca apoi intr-o Odisee urbana, nocturna, in care sexualitatea patologica apasa asupra tuturor. Pentru Lars von Trier, martiriul pare a fi posibil prin vinderea sufletului in prealabil. In crestinism, faptul de a nu-ti vinde sufletul inaintea mortii era conditia esentiala a sfinteniei. Astazi, trebuie ca si sufletul sa fie ars inainte de incinerarea corpului. Iar finalul e  aparent un act de justitie; el pare sa spuna ca oamenii nu trebuie sa pronunte cu aroganta o pedeapsa eterna pentru un pacatos, pentru ca doar Dumnezeu poate face asta. Adevarat, dar nici nu cred ca ar trebui sa ne pronuntam cu usurinta asupra fericirii vesnice a cuiva. Intr-adevar, soarta de dupa moarte sta in mainile Domnului. Iar clopotele din final dau fiori. Pare ca nu Dumnezeu le misca, ci Lars von Trier. Artistul-demiurg, in toate sinistrele implicatii ale acestui cuvant.

P.S. N. Steinhardt (citat din memorie):  Iuda poate ca a avut motivatii savante si sofisticate pentru tradare. Iisus, gandea el, trebuia sa moara pentru noi, deci era nevoie de cineva care sa se sacrifice ca tradator. Indiferent de aceste argumente insa, morala comuna, “taraneasca” dar si posteritatea l-au consacrat totusi ca un tradator. Fie ce-o fi, faca Dumnezeu ce-o vrea, eu nu-mi vand invatatorul.