Totul

Andrei Șerban, „Spovedanie la Tanacu”, 2007

Niște gânduri disparate care nu-mi dau pace: există o legătură între mistică și teatru? Care e relația dintre istoria culturii și Revelație? 

Andrei Șerban vorbind despre tipul de teatru la care a aspirat toată viața: o participare plenară a actorului și, implicit, a spectatorului, în acea amforă lăsată de vechii greci undeva pe fundul Mării Mediterane. O amforă inaugurată odată cu misteriile eleusine și desăvârșită prin acel teatru aflat la granița dintre mit și istorie, discurs politic și vibrație religioasă, obsesia tragicului și ambiția prometeică. Nimic nu rămâne nefolosit în tipul de regie imaginat de Șerban și alți colegi de generație: fiecare colț de scenă, fiecare încheietură a corpului sau aptitudine fizică, toate resursele emoționale și intelectuale, toate simțurile și referințele culturale. Arta radicală, totală. Căutare permanentă a unei alte realități, mereu mai sus, mereu privind „dincolo” . Or, nu asta ne cere creștinismul: totul? Corpul e mijlocitor al iubirii și sfințeniei, natura vorbește despre Creator, simțurile ne poartă prin misterul ființei către apofatic. Christocentrism. Buna tradiție a Părinților și scolasticilor și ceea ne transmite liturghia: vizibilul e sacru prin simplul fapt că există, el devine mijlocitorul indispensabil al invizibilului. În fața lui Hristos, tot genunchiul se pleacă: trupul, iubirea dintre oameni, politicul, știința. Toate ne vorbesc despre Hristos.

Ei bine, atunci, care este statutul istoriei culturii?  Cum discernem „spiritele”? Ce e legitim și ce e înșelătorie? Cum vorbește Dumnezeu prin creația artistică? Food for thought.

Și amintirea acelui „Macbeth” a teatrului Menos Fortas din Lituania, în regia lui Eimuntas Nekrosius. Din nou, asemănarea dintre teatru și mistică: atunci când rămâi cu nostalgia harului care te-a vizitat și a plecat brusc. Mai jos, impresiile unui copil ce abia învăța să meargă. Nu: ale unui copil care era învățat să meargă.

(2008)

Un drum de o intensitate feroce către un teritoriu al emoţiei şi al adevărurile ultime ne oferă Macbeth. Vrăjitoare copilăroase şi ameninţătoare introduc o lume a minţii, a sufletelor torturate, o dimensiune atemporală, nu doar suprarealistă, ci « hiperrealistă » : realitatea concretă e doar cadrul unui spectacol al esenţelor, coşmarurilor, conştiinţelor rupte, imaginea palidă a furtunii sensurilor strivitoare. Macbeth negociază ezitant destinul și prevestirea ursitoarelor, se frământă înfricoşat, se supune pasiunilor mărunte, simte fugar un gust de sânge şi glorie. Pasul e apoi făcut, Duncan şi Blanquo devin din oameni slabi făpturi atotputernice rupte din noapte şi devin parte dintr-o memorie copleşitoare care în final ucide somnul.

 Şi atunci abia observăm drugul de lemn balansându-se în spate ca o pendulă a zădărniciei, vedem şi oglinzile atârnate, mişcându-se uşor în lumina slabă şi dezvăluind iadul aflat mereu în spatele unui gest, într-o ezitare, într-un fărâmă de sens pierdută printre degete, dincolo de poarta îmbietoare a oglinzii. Apariţii groteşti, o pantomimă de o intensitate metaforică fără egal, “gâşte” batjocoritoare, un fond sonor ameţitor, pietre fiebinţi căpătând viaţă în cazanul-simbol al hybrisului. Arta devine ceea ce poate şi trebuie să fie: mistică prin violentare, ultragiere, a simţurilor, inclusiv al acelui « common sense » care învăluie viaţa într-o apă ternă şi călduţă; împingere pe marginea prăpastiei şi pas final în abis conceptual, în imposibilitate logică, în perplexitate anxioasă. Şi devii astfel actor şi spectator al Piesei demistificatoare, fugar în tărâmul oglinzilor, primind în piept valurile existenţei, urletul Omului în faţa confruntării cu necesitatea existenţială şi munţii ideatici de netrecut. Drumul spre adevăr şi către bucuria Creaţiei e pavat cu jocuri de vrăjitoare, oglinzi atârnând dintr-un cer fals, morţi alegorice, pietre încinse, încălcări frecvente al barierelor realului de către Real.  Operă ce ne testează înţelepciunea şi curajul, o succesiune de Iad şi Rai, o imperfecţiune strigându-şi condiţia prin semne abia zărite.

    Un spectacol formidabil al trupei de teatru Meno Fortas din Lituania, regizat de Eimuntas Nekrosius, un om care vede imperfecţiuni. 

Filmul unei epoci: „Shame” (2011)

Graduală, nu substanțială. Cam aceasta ar fi diferența dintre dependența de plăcere sexuală de care suferă personajul „Brandon” (Michael Fassbender) din filmul „Shame” (2011) și cea a unui număr încă nebănuit de oameni ai lumii noastre. Este o concluzie care ar putea fie să îndulcească „diagnosticul” pus personajului din film (ar fi, nu-i așa, doar o variantă ușor excentrică a unui comportament calificat ca „normal” de către „sexologi”), fie să arunce un întuneric greu asupra societății actuale: personajul ar reprezenta o figură emblematică a unei degradări generalizate.

Aleg a doua variantă. Căci Brandon este, de fapt, moștenitorul anului emblematic 1968. Prin frământările sale, prin zbuciumul interior abia îngropat de propria-i conștiință, se aude scâncetul unei întregi civilizații distruse de revoluția sexuală. Eliberarea individului a sfârșit în cea mai cumplită sclavie, elanul prometeic e încheiat în degradarea persoanei umane, iar exaltarea nihilistă a erosului a dus la răcirea iubirii dintre oameni.

Filmul: Brandon este un om cu o carieră de succes și un apartament într-o zonă selectă a New-York-ului. Nimic neobișnuit; ba chiar totul are o valoare tipologică. Avem ședințele de la birou, ieșiri cu prietenii de la muncă, mâncare chinezească seara, în fața laptopului. Nimic neobișnuit: adulterul ocazional al șefului, eternele glume despre femei, discuții despre „inutilitatea căsătoriei”, inima împietrită față de suferința celor din jur, înstrăinarea față de membrii familiei. Iar la adăpostul întunericului, rușinea: căutarea frenetică a plăcerii sexuale și găsirea acesteia în mai multe feluri: fie în singurătate, fie după un flirt întâmplător, fie în compania unei prostituate. Cu o singură excepție notabilă: într-o relație ce poate deveni stabilă.

Problema acestui om apare ca efect al golului spiritual dar și ca factor ce acutizează acest gol. Într-un mediu urban al secolului 21, oamenii trăiesc cu resturi de valori, reconfigurându-le deja conform capriciilor personale. Viciile se întrețin și se răspândesc la nivelul întregii societăți, prin imitație sau resemnare („Dacă toată lumea face așa, eu de ce să nu…”). Unul, deși căsătorit, e afemeiat notoriu; altul e prizonier al pornografiei; altul e client fidel al prostituatelor de lux. Se trăiește mediocru, după un sistem de „supape”: bani, sex, putere, carieră. Fiecare încearcă din răsputeri să acopere vidul interior prin agățarea de plăcerile acestei lumi pentru o penibilă fericire și auto-confirmare.

Brandon continuă drumul pe spirala descedentă. Deja sclav al plăcerii, el se raportează la oameni ca la niște obiecte. Deloc surprinzător, el își afirmă, la o primă întâlnire mai „serioasă”, scepticismul în legătură cu semnficația căsătoriei. Opțiunea pe viață, dăruirea de sine pentru o persoană reprezintă valori străine pentru el. El nu are cui să se dăruiască pentru că nu vede persoane în jur, ci mijloace către un scop egoist. Prăbușirea familiei, creșterea ratei divorțurilor și a procentajului cuplurilor care trăiesc în concubinaj- fenomene dominante ale ultimelor decenii- pot fi văzute ca efecte ale depersonalizării relațiilor dintre oameni. Apariția, în istoria Occidentului, a ideii că se poate face sex și în afara unei iubiri totale, consacrate în căsătorie și deschise vieții,  a lansat milioane de oameni pe calea nefericirii profunde, a promiscuității și degradării persoanei. Acceptarea pe scară largă a mijloacelor contraceptive și erodarea bazelor intelectuale și morale ale căsătoriei reprezină cauze principale. Pornografia și homosexualitatea apar și ele în acest film ca fenomene deviante, fiind deopotrivă consecințe și factori ce contribuie la căderea spirituală. Într-un asemenea context, avortul devine simplă consecință logică.

Iar o cruntă singurătate, printre oameni, se instalează. Concentrarea exclusivă pe propriul eu, întreținută de o subjugare a sufletului de către corp și de căutarea plăcerii pentru a ascunde criza interioară, duce la un autism etic. Într-o lume de obiecte vorbitoare nu mai auzim când acestea strigă după ajutor. Uitarea de sine, contemplarea minunii constituite de celălalt, sacrificarea propriilor dorințe de dragul persoanei de lângă noi sunt valori deja perimate într-o astfel de lume. Moartea spirituală, apoi fizică, a celor din jur nu ne mai mișcă. Take it easy, man! Chill out! O luăm ușurel, nu ne ambalăm, că doar nu schimbăm noi lumea. Eternul calcul: dacă dăruiesc 20% din timpul meu, voi câștiga n zile de „fericire”. Pe tine nu te ajut, că nu meriți. Cu tine nu mă „combin” pentru că nu îmi oferi nimic în schimb, n-am răbdare să aștept și oricum, iubirea e pasiune, e fericire acum! Pentru ce să mă sacrific, nu am tot ce îmi trebuie? Suntem oricum un accident cosmic și ne așteaptă pe toți neantul, deci pentru ce să vă respect demnitatea?!

Se vorbește oare de consecințele revoluției sexuale? Unde sunt studiile sociologice ce pleacă de la această întrebare? Cine se mai ocupă de căutarea filosofică a finalității corpului și a naturii? Arta modernă e zbucium interior, orgoliu faustic, reflecție incoerentă a impasului subiectivist și idealist al gândirii ultimelor secole. Dar, uneori, ea surprinde și realul. Îl surprinde în timp ce acesta ne vorbește, ne cheamă. Iar „Shame” este mai mult decât o chemare: e strigăt.

Impresii după un congres tomist

Diego Velasquez,  Ispitirea Sfântului Toma, 1631-1632

La Sinaia, congresul anual al Societății „Toma de Aquino”. Inevitabil, într-un cadru în care gândirea Sf. Toma e pe primul loc, apare pericolul idolatriei. Aceasta, la rândul ei, este consecința absenței unei priviri contextuale. Dincolo de încercări bizare de a-i privi pe Aristotel și Toma din perspectiva lui Levinas sau Lacan sau de a reconstitui premisele „tomismului analitic” (tentative recente ale filosofiei anglo-saxone de a descoperi un „reprezentaționalism” al Sf. Toma, adica, în esență, a căuta cu lupa texte ale Doctorului care ar demonstra credința lui că apariția conceptului ar fi anterioară experienței), se desprinde impresia unei auto-suficiențe. Toma ar fi punctul absolut de referință, cu priviri extrem de timide asupra istoriei gândirii ce stă în spatele său.

Mai rău, el este filtrat prin neo-tomismul ce se dezvoltă după Conciliul de la Trento. Am auzit astfel critici la adresa unei pretinse revolte împotriva limbajului juridic al teologiei morale post-tridentine. Problema cu o astfel de teologie nu este însă că sună arid, ci dacă ea este tributară unei concepții cvasi-dualiste ce separă natura de har, rațiunea de credință, naturalul de supranatural. Dovada că această citire anacronică a lui Toma prin ochii lui Kant și a preocupării exagerate de a găsi puntea de dialog cu modernitatea seculară moare greu. Mi s-a pus, și nu numai mie, întrebarea: „dar unde este acest pretins maniheism în catolicism? Ne-am obișnuit să criticăm tot ce a fost înainte de Vatican II, dar nu înțeleg pe cine criticăm”. Sub pretextul „nuanțării” (cuvântul-anestezie al limbajului academic) pare că se trece sub tăcere violența dezbaterii despre natural și supranatural în teologia sec. 20 sau îngrijorarea profundă ce stă în spatele „ressourcement-ului”. Pare că nu se știe despre marginalizarea lui Henri de Lubac, legătura dintre conceptul de „natură pură” și umanismul secular și drumul direct al unei astfel de teologii dualiste către  morala „proporționalistă”, „consecvențialistă” („nu contează ce faci în viața privată, atâta timp cât nu are consecințe vizibile iar tu ai… credință”).

În rest, privirea unilaterală e întotdeauna contra-productivă. Concentrarea exclusivă pe „Sfinții Părinți” (adică doar cei greci), Palama, Losky, Stăniloae nu poate fi contracarată printr-una pe Sf. Toma (chiar dacă, cel puțin în tema conferinței- corporalitatea- el pare a fi de neocolit, o autoritate ce poate fi depășită doar de Magisteriu și de Tradiție în ansamblu). Preocuparea pentru popularizarea lui Toma în România e legitimă, dar și mai mare trebuie să fie preocuparea pentru a produce în România o dezbatere de aceeași amploare cu cea propusă de Lubac, Balthasar, Danielou, Ratzinger, Przywara sau, mai nou de „radical orthodoxy”, David Bentley Hart, John Betz etc.

Ar fi vorba, așadar, de o întoarcere neînfricată la christocentrismul Părinților și scolasticilor, la acea perspectivă ce vede natură, istoria, rațiunea ca daruri (deci deja eminamente supranaturale) care nu se desăvârșesc și nu funcționează decât în unirea cu harul nemeritat, deci în lumina Revelației istorice a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Natura pură, după cum scrie Connor Cunningham, e invenția Antihristului, ideea că există ceva în acest univers (de cele mai multe ori, natura/rațiunea umană) ce poate funcționa autonom, cu un alt set de obiective și exigențe (mai lejere, că, deh, oameni suntem…). Sf. Toma nu e ursul de circ al lui Kant, nici maimuța liberalismului, nici broasca disecată a filosofiei analitice, ci sfântul genial care se plasează cu smerenie într-o istorie care îi include pe Aristotel, Maimonide sau filosofii arabi, dar mai ales pe Grigore de Nyssa, Augustin, Pseudo-Dionisie, Grigore cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, Anselm, Bonaventura etc și care, după o experiență mistică, a  văzut în opera sa doar „o adunătură de paie”. Teologia se face în această ordine: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, citirea Sfintei Scripturi, consultarea Magisteriului, citirea Părinților latini și greci, abia apoi Sf. Toma și modernii.

Singura întrebare

Caravaggio, Crucificarea Sfântului Petru, 1600

Întrebarea, eterna întrebare, manifestarea deplină a milostivirii divine și a libertății acordate omului. Hristos, după Înviere, întâlnindu-se cu un Petru chinuit de remușcări, nu îl mustră, nu îl umilește și, de fapt, nu îl întreabă nimic legat de trecut. Provocarea lui Hristos este adresată prezentului și viitorului. Păcatul a fost deja iertat, spălat cu sângele Său. Dumnezeu cunoaște inima omului, cunoaște fiecare persoană din veșnicie, de când era doar un gând al Său.

Ce a fost a fost, te iubesc mult prea mult, mai mult decât îți poți închipui, infinit mai mult decât tot cei ai dăruit și ai primit în această viață. Ajunge. Tu ești mândria creației, pentru tine am făcut stelele, râurile, păsările, pădurile, pentru ca tu să mă găsești în ele, să vezi acolo amprenta mea, să crești, prin simțuri, vizibil, corp, iubire, contemplație, din slavă în slavă, către Mine, prin Mine, în Mine. Chiar nu vezi iubirea din jurul tău, chiar nu știi de ce ai avut această neliniște în acești ani, de ce simțeai acel gust amar atunci când îmi erai necredincios, de ce păreai absent pentru cei din jur? Nu vezi acum de ce a trebuit să fii dezamăgit atunci, sau să vezi acea persoană părăsindu-te? Nu vezi cum te-am ținut în palmă, cum am lucrat ca să te modelez și să îți dai seama că doar în Mine ți-e nădejdea? De ce melancoliile, de ce acel nor ce părea un înger, de ce emoția plăcută, de ce fiorul artistic, de ce niște cuvinte oarecare, de ce ea, de ce aspirația către infinit- chiar nu știi, acum, de ce? Acum, fiu al meu, vreau doar să-mi răspunzi:

Înainte de căsătorie: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?” (cf. Ioan 21:16)

La spovedanie: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?”

La începutul vieții consacrate: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?”

La Judecată: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?”

Anihilarea

Pablo Picasso, The Portrait of Daniel-Henry Kahnweiler, 1910. 

„The philosophy of consciousness would have us believe that it first discovered the human subject. The philosophy of being is prepared to demonstrate that quite the opposite is true, that in fact an analysis of pure consciousness leads inevitably to an annihilation of the subject.”

„The analysis of the systems of Kant and Scheler shows the conclusion that a consistent teleology and perfectiorism has no room in the philosophy of consciousness. Of course, the end is something contained in consciousness, and the end is always some good or value, but as a [mere] content of consciousness, the end loses its perfective character. It possesses such a character only in connection with being, on the premises of a philosophy of the real. Only on this basis can one speak of a consistent teleology.”

“The theologian should not forego the great advantages which the phenomenological method offers his work. It impresses the stamp of experience on works of ethics and nourishes them with the life-knowledge of concrete man by allowing an investigation of moral life from the side of its appearance. Yet, in all this, the phenomenological method plays only a secondary assisting role… At the same time, these investigations convince us that the Christian thinker, especially the theologian, who makes use of phenomenological experience in his work, cannot be a Phenomenologist.”

Karol Wojtyla/John Paul II: “The Person: Subject and Community”; “The Good and Value”;  ”Evaluation of the Possibility of Constructing a Christian Ethics on the Assumptions of Max Scheler’s System of Philosophy”

Icoana

Piero della Francesca, Învierea, 1463-1465

„Materia (așadar, trupul nostru și universul fizic) dă naștere întotdeauna limitelor: materia contractă forma. Idealismul, care privește forma „în sine”, într-un mod universal, va avea întotdeauna ceva împotriva materiei și a pământului, în individualitatea sa. Dar, din punctul de vedere al existenței și al iubirii, realismul și individualizarea materiei sunt de o importanță capitală: numai realitatea singulară există. Numai ea este un bine real, capabil să mă finalizeze și care-mi permite să mă depășesc în iubire. Idealisul trăiește dintr-un mare „ideal”, dar nu se depășește niciodată cu adevărat, dăruindu-se. Trăiește dintr-o iluzie.”

Marie-Dominique Philippe, O.P., „Foc am venit să arunc pe pământ (Luca 12:49). Convorbiri despre Fericiri”

“Man appears in the visible world as the highest expression of the divine gift, because he bears within himself the inner dimension of the gift. And with it he carries into the world his particular likeness to God, with which he transcends and also rules the ‘visibility’ in the world, his bodiliness, his masculinity or femininity, his nakedness. A reflection of this likeness is also the primordial awareness of the spousal meaning of the body pervaded by the mystery of original innocence.

Thus, in this dimension, a primordial sacrament is constituted, understood as a sign that efficaciously transmits in the visible world the invisible mystery hidden in God from eternity. And this is the mystery of Truth and Love, the mystery of divine life, in which man really participates. In the history of man, it is original innocence that begins this participation and is also the source of original happiness. The sacrament, as a visible sign, is constituted with man, inasmuch as he is a “body”, through his visible masculinity and femininity. The body, in fact, and only the body, is capable of making visible what is invisible: the spiritual and the divine. It has been created to transfer into the visible reality of the world the mystery hidden from eternity in God, and thus to be a sign of it.

In man, created in the image of God, the very sacramentality of creation, the sacramentality of the world, was thus in some way revealed. In fact, through his bodiliness, his masculinity and femininity, man becomes a visible sign of the economy of Truth and Love, which has its source in God himself and was revealed already in the mystery of creation[...] Original innocence, connected with the experience of the spousal meaning the body, is holiness itself, which permits man to express himself deeply with his own body, precisely through the sincere gift of self. Consciousness of the gift conditions in this case “the sacrament of the body”: in his body as man or woman, man senses himself as a subject of holiness.”

John Paul II, Man and Woman He Created Them: A Theology of the Body, 19:3-5

Demnitatea vizibilului

Breakfast at Tiffany’s (1961).

„The account of the creation of man in Genesis 1 affirms from the beginning and directly that man was created in the image of God inasmuch as he is male and female. The account of Genesis 2, by contrast, does not speak of the „image of God”, but reveals, in the manner proper to it, that the complete and definitive creation of „man” (subject first to the experience of original solitude) expresses itself in giving life to the communio personarum that man and woman form. In this way, the Yahwist account agrees with the content of the first account. If, vice versa, we want to retrieve also from the account of the Yawist text the concept of „image of God”, we can deduce that man became the image of God not only though his own humanity, but also through the communion of persons, which man and woman form from the very beginning. The function of the image is that of mirroring the one who is the model, of reproducing its own prototype. Man becomes the image of God not so much in the moment of solitude as in the moment of communion. He is, in fact, „from the beginning” not only an image in which the solitude of one Person, who rules the world, mirrors itself, but also and essentially the image of an inscrutable divine communion of Persons.”

John Paul II, Man and Woman He Created Them: A Theology of the Body, 9:3

„Melancholia”, 2011. Regia: Lars von Trier

Așadar, mai merita oare von Trier încă șansă, după mizeria numită „Antichrist” (2009)?

Să vedem. O nuntă ca în povești. Toți sunt acolo, părinți, șeful de la muncă, prieteni. Organizatori: sora iubitoare și soțul ei. Mireasa are însă probleme tot mai mari de concentrare, o oboseală crescândă și, bineînțeles, melancolie. Mama ei își exprimă disprețul față de instituția căsătoriei și o sfătuiește să fugă. Bietul mire nu înțelege nimic. Un om simplu și bun, îndrăgostit până peste cap. A cumpărat o casă și o livadă de meri pentru ei doi. Răbdare, răbdare. Crede că soția trebuie să bea ceva, apoi bea și el entuziast. Are o tentativă (ca tot omu’) de a-și îndeplini datoria de bărbat în noaptea nunții, dar ea îi cere un minut răgaz. Nu se mai întoarce. Eșec total. Toată lumea pleacă, cumnatul țipă, șeful înjură, soțul prostuț se strecoară jenat spre mașină. Ea îi spune: „Dar la ce te așteptai?”

Partea a doua: doar sora și familia surorii sale. Anxietate legată de o planetă misterioasă care se apropie de Pământ. Soțul surorii dă asigurări că „oamenii de știință au calculat precis că planeta va trece pe lângă Pământ și că totul va fi doar un spectacol fără egal”. Fosta mireasă are o atitudine de „whatever, nevermind”. Simte că totul se va sfârși. Dar crede că „nimeni nu va simți lipsa Pământului. Lumea aceasta e un loc rău.” Tragedie: bărbatul își dă seama că s-a înșelat. Se sinucide. Impact. Numele planetei: Melancholy.

Metaforă grandilocventă despre forța distructivă a melancoliei, egoismului, ispitei nihiliste? Poate. Probabil că ar salva mesajul moral al filmului. E varianta bună a interpretării. Cea rea ar fi: încă un discurs obosit despre „convenția burgheză a căsătoriei” plus o reciclare cool, postmodernă a vechilor impulsuri gnostice: lumea e coruptă, totul e absurd, trebuie să scăpăm (prin cunoaștere și magie, în vechime; prin sex, băutură, violență, revoluție, anarhism, astăzi).

Să facem un joc, așa cum îi place chiar regizorului, și să forțăm interpretarea, dintr-o tentație mărinimoasă, în direcția bună: ego-ul exagerat, dorința permanentă de evadare, nemulțumirea perpetuă în legătură cu cele mai adânci principii ale existenței, respingerea Darului acestei lumi și refuzul auto-dăruirii- într-un cuvânt, melancolia distructivă, „nostalgia” neantului, a neființei reprezintă o apocalipsă pentru fiecare individ, o prefigurare a damnării eterne. De fiecare dată când avem astfel de opțiuni, în noi se ciocnesc planete. Și ne apropiem astfel de sfârșitul marii drame a istoriei universale.

Bătălia

Așadar, „oamenii normali nu știu că totul e posibil”, după cum scria David Rousset. În „Journal of Medical Ethics”, doi „savanți” construiesc o pledoarie pentru infanticid. Argumentele erau previzibile: la fel ca cel nenăscut, bebelușul nu are conștiință de sine; faptul că acesta e o potențială persoană umană e lipsit de relevanță, mai importantă fiind dispoziția părinților. Ba chiar infanticidul este uneori de preferat avortului pentru că un copil deja născut este mai ușor de evaluat în privința șanselor de supraviețuire sau a unui handicap. Editorul revistei, Julian Savulescu, apără decizia de publicare a articolului. El însuși a pledat în alte ocazii pentru infanticid, manipulare genetică a embrionilor pentru crearea unor „exemplare” cât mai „viabile”, eutanasie. Savulescu este discipol al lui Peter Singer, profesor la Princeton, un alt campion al cauzei „avortului post-natal”, adică a uciderii nou-născuților.

În fond, cei doi autori duc pledoaria pentru avort la concluzia ei logică: „If criteria such as the costs (social, psychological, economic) for the potential parents are good enough reasons for having an abortion even when the fetus is healthy, if the moral status of the newborn is the same as that of the infant and if neither has any moral value by virtue of being a potential person, then the same reasons which justify abortion should also justify the killing of the potential person when it is at the stage of a newborn.”

Cutia Pandorei. În paragraful de mai sus descoperim toate implicațiile acceptării fără limite a avortului. Dacă demnitatea persoanei nu este un dat intrinsec prezent de la concepție până la moartea naturală, ci este decisă de voința altora (părinți, rude, autorități) conform mai multor criterii: trebuie să existe conștiință/rațiune, o stare de sănătate fizică/psihică relativ bună, părinții/rudele/statul trebuie să poată/dorească să întrețină material acea persoană, concepția trebuie să se fi produs cu deplina voință a mamei- atunci nu se va mai putea stabili o graniță fixă dincolo de care să putem „acorda” dreptul la viață.

Cutia Pandorei. În paragraful de mai sus găsim toate implicațiile acceptării avortului în anumite limite. Dacă acceptăm întreruperea sarcini atunci când este urmarea unui viol sau când există malformații grave ale fătului sau când sănătatea mamei este pusă în pericol, atunci de ce să nu acceptăm avortul și pentru motive „socio-economice” sau „psihologice” (cuplul nu poate accepta această povară…)?

Nu plecați, vă rog, mai rămâneți, încă mai există surprize în Cutia Pandorei. În paragrafele de mai sus găsim toate implicațiile acceptării contracepției. Dacă ne închidem procreației („din motive întemeiate”) dar vrem totuși „să ne bucurăm de viață”, atunci, dacă totuși sarcina se produce („dar nu, nu, n-are cum, metodele sunt sigure 99%”), nu am putea lua în considerare un avort? Adica da, e rău, nu ne-am dori asta, dar nu e mai mare păcat să aduci pe lume un copil pe care să nu poți să îl crești și pe care oricum nu ți l-ai dorit?

Cum, sunt prea grele cuvintele acestea? Vă rog, luați un loc, beți un pahar cu apă, pentru că nu am terminat. Din Cutie: mai sus găsim consecința obiectivării  persoanei de lângă noi. Dacă eu nu privesc această persoană în întreaga ei demnitate, întemeiată pe respectarea uniunii trup-suflet și dacă eu nu sunt pregătit de sacrificiul de sine pe care îl presupune o familie, atunci nu aș putea să o conving să accepte jocul: „hai să ne simțim bine fără dureri de cap”?

Domnul mai retras, din spatele sălii, nu fiți sfios, veniți un pic mai în față. Așa, numai o clipă, vreau să vin pentru a vă dărui ceva din Cutie, special pentru dumneavoastră. Dacă m-am convins că e ok să folosesc persoana de lângă mine pentru plăcere fizică și nevoie emoțională („Bine, dar asta e iubire! Că mă gândesc tot timpul la ea, nu pot trăi fără ea, pasiunea nu face decât să adâncească relația noastră, e ceva ce n-am mai trăit până acum!”), atunci ce rost mai are familia? Ce rost are fidelitatea? Ce rost are să fiu doar heterosexual? Ce rost are să rămân într-o căsnicie în care nu mai simt nimic?

Și acum, surpriza finală, oameni buni, cel mai mare dar al acestei Cutii fermecate: dacă tot am acceptat lucrurile de mai sus, atunci ce mă oprește să dau foc acestei săli ca să murim cu toții, iar întreaga civilizație să se transforme în scrum?! Nu mă interesează Dumnezeul creștin, nu mă interesează oferta lui! Nu vreau să mă stăpânesc, nu vreau urmași, nu vreau să accept Darul! Vreau ca totul să fie al meu, să fac ce vreau, să mă bucur și eu de viață, să transform totul, să domin totul iar lumea n-are decât să se ducă naibii, să dispară cu totul, iar eu să aleg neantul într-un ultim act de sfidare a existenței.

Înlănțuirea de mai sus reprezintă consecința compromisului Bisericii cu lumea. Așadar, să reluăm: nu Biserica trebuie să se adapteze lumii, ci lumea Bisericii. Fără concesii, fără „griji pastorale” și devize ca „nu poate Biserica să se bage în viața intimă a oamenilor”. Biserica, trup mistic al lui Hristos, experiența însăși din care a rezultat Scriptura și Sfânta Tradiție, nu dă socoteală nimănui, ci doar în fața lui Hristos. Nici laicilor, nici teologilor, nici filosofilor, nici Statului. Ea este unică, indivizibilă, infailibilă, aceeași astăzi și în toate timpurile, armată strălucitoare care va zdrobi Răul fără milă. Ea cere totul de la noi, sacrificiul suprem, pentru a-i apăra învățătura și a mărturisi gloria lui Dumnezeu. Ea este singura păstrătoare și transmițătoare a Revelației, mediatoare de neînlocuit a acesteia. Ea ne cere să mărturisim până la capăt, fără limite și fără compromisuri că infanticidul, avortul, eutanasia, contracepția, concubinajul, homosexualitatea, masturbarea, relațiile sexuale pre-maritale, adulterul, pornografia, fertilizarea in-vitro, recoltarea de celule stem embrionice reprezintă păcate de moarte și amenințări la adresa viitorului civilizației.

Fie ca Dumnezeu, prin Iisus Hristos, să ne dea putere, înțelepciune și curaj în aceste vremuri întunecate, pentru ca mărturisirea noastră să fie curată, neînfricată și în spirit de iubire. Să-i încredințăm temerile și slăbiciunile noastre Sfintei Fecioare, Maica Bisericii, pentru ca prin mijlocirea ei să primim harul îndumnezeirii. Amin.

P.S. 1. Alternativa la contracepție este planificarea familială naturală, care se bazează pe urmărirea și respectarea ciclurilor de fertilitate ale femeii; 2. Singurul caz în care este justificată o întrerupere a sarcinii este pentru a salva viața mamei, iar o intervenție cu acest obiectiv are ca efect indirect, nedorit, întreruperea sarcinii, fiind însă absolut vitală pentru supraviețuire. Un exemplu este sarcina ectopică (extrauterină), care se formează în afara uterului, de regulă în tuburile falopiene. Embrionul nu poate supraviețui și pune în pericol viața mamei, iar o intervenție este absolut necesară (de multe ori, embrionul este deja decedat în momentul operației). Au fost însă cazuri când sarcina a evoluat pozitiv, deci e nevoie de o decizie înțeleaptă a medicului. Un alt exemplu este cancerul de uter. Uneori, îndepărtarea uterului e necesară pentru salvarea vieții femeii, iar aceasta are ca o consecință nedorită moartea fătului. Practic, aceste două exemple nu se pot numi avorturi, întrucât ele nu vizează direct, în mod intenționat, uciderea copilului nenăscut, ci intervenția asupra unui organ (tubul falopian, respectiv uterul) care nu poate fi amânată.

Murmur

Ludwig Meidner, Peisaj apocaliptic, 1913

Știm cu toții că ceva se va întâmpla. Suntem strânși într-un loc ce pare cunoscut- poate la Universitate. Noapte, reflectoare, murmur, cuvinte dezarticulate. Câțiva se strâng în brațe, mai mult întrebători decât pe deplin resemnați; cu atât mai puțin bravi. Ce se va întâmpla cu noi, ce va mai fi după noi? Știm ce este în toată lumea, doar citisem știrile. Dar acum știm într-un sens aproape telepatic, vedem întreaga omenire în disoluție, sensul întregii lumi cum se deșiră în întuneric, lumina istoriei absorbită lent. Mișcare în gol, rostogolire, scâncet.

Iar unda traversează piața, orașul, măruntaiele noastre. Se aude un oftat cosmic, o orchestră care a pus punctul final, un ultim vaiet al corzilor, dizolvându-se într-un ton grav ce coboară în pământ. Fug, fug din nou, uit dacă am avut pe cineva pe lângă mine, fug ca întotdeauna, dar traseul e total schimbat. Nu mai văd cartierul familiar, locul tuturor acelor încleștări din care ieșeam întotdeauna victorios, străzile pe care le străbăteam îndreptându-mă spre casa bunicilor. Aceleași salturi mari, aceeași plutire nefirească, feerică, însă nimic nu mai e la locul său.  Lumea se topește ca un ghețar, se văd bucăți desprinzându-se din ea. Pretutindeni cad țigle, scoarță de copac, crengi, grădini devastate. Viața începe să se stingă iar noi așteptăm sfârșitul trupurilor noastre. Nimic nu a putut scăpa de acea undă.

Un vis despre apocalipsul nuclear. Două lucruri în minte: unu, răsturnarea teoriei freudiene despre vis de către Slavoj Zizek: visul nu este evadarea dintr-o realitate supărătoare, ci Realul insuportabil din care evadăm trezindu-ne la realitatea mângâietoare.

Doi, Thomas Mann salutând începutul primul război mondial:

„Oare nu mișunau  gângăniile și viermii spiritului? Oare nu se descompuneau deja ultimele resturi ale civilizației? Dacă ei ar fi fost doar anarhiști, lipsiți de repere și credință, cinici și mercantili, nu ar fi fost o problemă. Dar abuzul libidinos de orice revoltă sau mijloc de vindecare făcea ca ei să fie cu desăvârșire dezgustători. O reacție morală, o restaurare spirituală începuseră deja sau se anticipau; o nouă voință, de a respinge respingătorul, de a anula atracția abisului, o voință de autenticitate, puritate și rectitudine începea să se contureze[...] Cel mai înalt grad al derutei: Morala devenise o specie a corupției, decența părea deja o veleitate, o imposibilitate, ticăloșia se umfla în pene moralizator, iar în timp ce răul spiritual înlocuise binele, născându-se astfel o monstruozitate, binele se năștea din nesiguranță și perplexitate, instalându-se în locul unde înainte fusese răul.”