Flirtul criticilor cu neantul

the-city-of-paris

Robert Delaunay, Paris, 1912.

Dilema Veche, 21-27 martie 2013.

Pe liternet.ro găsim o colecție de cronici despre filmul american „The Tree of Life” (2011), regizat de Terrence Malick, câștigător al Palme d’Or în același an. Opiniile sunt, în general, negative. Dar tocmai pentru că vizează un film atât de ambițios – și unul care a provocat vii comentarii nu doar printre criticii de film, dar și în printre filosofi și teologi – ele au valoarea de indicatori ai unei stări de spirit ce pare dominantă în mediile intelectuale românești și europene. Cred că merită să ne oprim o clipă asupra tipologiei acestor reacții.

Aparent, e vorba, în mare parte, de legitime judecăți estetice. Se vorbește de o „viziune cu reale șanse de șlagăr”, „lipsă de ingeniozitate”, creativitate scăzută, imagini din natură luate de la Discovery Channel, „cosmetice vizuale produse în masă”, „clișeu și kitsch”, „film lung și greu”, „film plicticos”. Cum bine știm, gusturile nu se discută, unora le-a plăcut filmul, altora nu, prestigiul criticii (exclusiv) estetice în cultura română este de neatins, iar discuția se poate încheia aici, cu regretul victoriei stilului simplist american în spațiul fin, stilat, al filmului european.

Dar o analiză mai atentă relevă ceva mai mult, un laitmotiv ce trădează o atitudine ce se maschează într-o inocentă critică estetică, dar care se bazează de fapt pe o clară opțiune etică și metafizică. Gabriela Filippi, de pildă, observă că Malick a dezvoltat niște „mecanisme de intimidare” a spectatorului pentru a-i sugera viziune sa „simpatică” despre lume, ideea că viața este „plăcută și grandioasă”. Dacă viața ar fi fost neplăcută, ar fi observat aceste mecanisme de intimidare? aș întreba, dar voi reveni mai jos. Andrei Gorzo, cu obișnuita atitudine a criticului ce le-a văzut pe toate, plictisit de aceleași procedee cinematografice, expune în câteva rânduri lipsa de talent și clișeele în care se zbate Malick: natura, pentru regizorul american, e „egoistă și așa mai departe” (și pare că toate dezbaterile de teologie naturală sunt deja cunoscute de Gorzo), iar filmul e așezat „în format de pastorală americană, suburbia înflorind în Pax Eisenhoweriana”; la final ni se amintește că viziunea regizorală și mijloacele alese nu depășesc acele filme studențești despre „nefericirea nedramatizată a omului-modern-care-a-căzut-din-rai” (un asemănător procedeu stilistic întâlnim și în cronica filmului „Shame”: „mai mult decît un hollow man reprezentativ pentru vremurile-lipsite-de-Dumnezeu-în-care-trăim”, temă care ar oferi muniție „editorialiștilor reacționari”). Florin Neagu e mult mai explicit în supărarea sa: Malick a stricat tot încercând să dea o turnură teologică unei povești familiale ce ar fi avut, pare să știe Neagu, alt înțeles. Lucian Maier demască încercarea filmului de a impune un anumit discurs, o singură opinie dintre multe altele posibile. Stupefiant, el afirmă că filmul nu depășește în conținut „istoriile de profil de pe Viasat Nature sau de pe Discovery World.” (fără să observe că nu e nici urmă de viziune creștină pe aceste posturi, fără a face distincția elementară dintre divinizarea new-age, siropoasă a naturii și doctrina creștină despre Creație și Dumnezeul infinit transcendent). Mai mult, Lucian Maier ar fi vrut un film incisiv la adresa marilor religii, iar tot ce a găsit, în schimb, a fost un fel de „predică a Bisericii”. În sfârșit, crede el, ceea ce vrea să spună regizorul american, că micul conține marele, că există o corespondență intimă, analogică, între un microcosmos sau o microistorie și macrocosmos, este fals, iar încercarea unui regizor de a sugera acest lucru produce clișeul și kitsch-ul. Iulia Blaga, altă persoană care a văzut multe filme și s-a săturat de întrebările perene asupra sensului vieții, observă interogații filosofice „găunoase” într-un film lung, greu, repetitiv, marcat de voci din off pe care, într-un clip, le imită parodic „Oh, God, de ce e atâta rău..”

Cu alte cuvinte, recepția filmului „The Tree of Life” este departe de a fi mărginită la un fundament estetic. Ce au în comun aceste mărturii este răceala sau ostilitatea cu care e primită viziunea teologică a lui Terrence Malick. Însă nici acest fapt, nici judecățile estetice nu constituie problema, ci pretenția neutralității, a unui punct de vedere cu adevărat „liber”, obiectiv, ce ar putea întemeia o critică dincolo de angajamente ideologice sau teologice. Tipic modernității târzii este superstiția că există zone ale cunoașterii sau exprimării artistice cu adevărat libere de prejudecăți, metanarațiuni, opinii religioase retrograde. În știință există pozitivismul și cultul observației empirice. În politică este mitul liberal al agorei în care ne putem întâlni cu toții după ce lăsăm la o parte „diferențele care ne despart”. Iar în cultură este mitul „autonomiei esteticului”, credința (da, credința) că trebuie să căutăm într-o creație culturală doar valoarea estetică, ignorând mesajul profund al acesteia.

Dar această idee a mers mult mai departe. Constant întâlnești critici care fie denunță explicit un angajament religios/moral – reproșându-i autorului că a fost prea blând față de respectiva doctrină (de regulă, e vorba de cea creștină sau de o critică a derivelor morale contemporane) sau că nu a fost obiectiv și a încercat să impună cititorului/spectatorului o anumită idee – fie, mimând plictiseala și suprasaturația, resping opera pentru că nu a fost suficient de „subtilă”. În acest ultim caz, aparența unei judecăți estetice este uneori îndepărtată chiar de autorul criticii, iar ceea ce părea o nevinovată evaluare a „calităților artistice” se dezvăluie ca masca unui visceral angajament ideologic.  Într-un dialog cu Alexandru Budac din aprilie 2008, Alex. Leo Șerban, după un schimb inițial de amabilități și o serie de elogii la adresa filmului „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, după ce atrage atenția că acesta nu a fost un film despre avort și că trebuie să observăm măiestria, dincolo de „agende”, a realizării cinematografice a lui Mungiu, se declară, totuși „categoric pro-avort”. Începând o argumentație înfiorătoare despre noțiunea de Existență, superioară celei de Viață – „moartea unui copil este mai puţin tristă decît moartea unui adult(…) Pentru că ceea ce acel copil nu va fi trăit (Existenţa) este ceea ce va fi îmbrăcat toată viaţa celorlalţi – o întreagă viaţă făcută din gesturi şi sentimente împărtăşite cu cei din jur, amintiri comune, timp colectiv. Este un “timp cultural” trăit împreună cu ceilalţi; timpul unui copil care moare nu are aceeaşi densitate afectivă.”, Leo Șerban găsește apoi că secvența în care e arătat secunde bune un fetus mort este un gest prin care Mungiu „forțează și manipulează”.

Acesta este un exemplu al unei critici estetice ce reușește cu greu să mascheze opțiunea ideologică a autorului. În opinia mea, primul lucru ce trebuie indicat ca fiind comun acestor opinii este că toate pleacă de la o credință și nu de la o pretinsă obiectivitate: toți acești autori (și, de fapt, toți oamenii acestui pământ) au un profund angajament moral, o viziune metafizico-teologică și nu sunt doar umili slujitori ai „autonomiei esteticului”. Al doilea este că această viziune – și în măsura în care se maschează într-o nevinovată chestiune de gust artistic – se caracterizează printr-o ontologie nihilistă, fragmentare a cunoașterii și uneori pretenția totalitară de a impune un singur punct de vedere.

Astfel, vechea noțiune a Ființei ce ar conține în sine atributele transcendentale ale unității, adevărului, binelui și frumosului – fiecare dintre acestea echivalând cu celelalte, deci frumusețea neputând fi ontologic disociată de bine și adevăr – este evident distrusă. Mai simplu spus, pentru premoderni (și creștinii din toate timpurile), toată ființa este una, bună, adevărată, frumoasă pentru că are ca fundament pe Cel care este sursa infinită a oricăror calități – Cel care este El însuși infinit de frumos. Creația artistică, expresia conștiinței de sine și a libertății omului, este cu adevărat liberă în măsura în care pleca de la premisa că Ființa este una, deci adevărată, deci bună, deci frumoasă și că sarcina omului este să aducă încă o variațiune în această simfonie infinită, încercând să imite, să dea încă o turnură analogiilor nesfârșite din creație și dintre creație și Creator.

Semnificativ este că, pe măsură ce modernitatea filosofică aduce o treptată golire de sens și finalitate a lumii vizibile – aceasta devenind acum doar câmpul interacțiunilor mecanice și al elanului uman transformist nelimitat – se schimbă fundamental și noțiunile de frumusețe și creație artistică. Dacă prima devine treptat o noțiune tot mai desuetă, lipsită de un corespondent obiectiv (ce să fie frumos într-o lume dezvrăjită?), înlocuită cu un concept al „sublimului” ce ar coresponde unui permanent (și cvasi-gnostic) „dincolo-de” lumea fenomenală, creația artistică se decuplează de la realitatea cândva frumoasă-bună-adevărată și, având ambiția descătușării finale, începe să lucreze în gol. Criteriile de evaluare se fragmentează pe măsură ce și disciplinele academice ale filologiei, istoriei, teoriei artei capătă o autonomie ce se va traduce prin absența dialogului. Important devine acum nu ce spui, ci cum. Se impune criteriul purei creativități, a realizării tehnice, a „calității literare” sau „măiestriei”. Nu interesează, de pildă, viziunea teologică a lui Dostoievski, ci talentul său literar și „finețea portretelor psihologice”. În paralel, lumea exterioară – natura, oamenii, valorile –  încetează să mai fie un punct de referință, impunându-se în schimb subiectul cu o creativitate radicală, mereu în luptă cu limitele, constrângerile, tabuurile – chiar dacă acestea erau constituite uneori de un peisaj natural sau un om în suferință cerând ajutor. Aceste două exemple simple ajung astfel în tot mai larga categorie a „clișeelor”, alături de trecut, tradiție, creștinism, familie; alături de tot ce e bun și frumos, drept și virtuos. Întreaga existență devine un clișeu.

Așa putem înțelege mai bine reacția scârbită a autorilor de mai sus la adresa folosirii de către Malick a unor imagini care altădată, atunci când Europa era creștină, ar fi trezit emoție: crearea universului, minunea nașterii unui copil, frumusețea infinită, mereu alta, mereu spunând ceva nou, a lumii naturale. Și chiar presupunând că regizorul a reprodus imaginile de la Discovery și Viasat Nature, aș întreba: și ce-i cu asta? De ce, în fond, suntem sătui, plictisiți de aceste imagini? Cum am ajuns să nu mai observăm ceea ce creștinismul a proclamat de la început – că întreaga creație este „o scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru om”? Ce alternativă alegem? Și cum va fi abisul istoric deschis de acest plictis metafizic, de această răceală cu care întâmpinăm minunile din jurul nostru?

Este semnificativ că, într-una dintre cronici, Codruța Crețulescu elogiază viziunea deformată a lui Almodovar asupra artei, omului și sexualității pentru a-și declara apoi dezamăgirea față de „The Tree of Life”. Intelectualii români și europeni (suntem, în sfârșit, sincronizați!) reproduc astfel atmosfera din cafenelele vieneze de la 1900 sau cercurile culturale „efervescente” din Germania anilor 20. Aceleași idei despre arta ce trebuie să rupă tabuurile, același elogiu al creativității cu orice preț, aceeași metafizică nihilistă a violenței ontologice – fie sub forma dialecticii, fie sub forma noțiunii unui haos primordial din care și către care curg toate, concepte interșanjabile și întâlnite din nou în gândirea postmodernă, aceeași căutare a unui sublim dincolo de istorie și vizibilul lipsit de sens, la care se adaugă obsesia anti-creștină și resentimentul anti-american, domină dezbaterile. Flirtul cu grotescul, coșmarul, pericolul, cu experimentele politice („Yes, we can!”), cu noi forme de reducționism antropologic, noi definiții ale identității sexuale și noi idei despre relațiile intime unesc aceste trei momente istorice. Urmează un nou dezastru? Nu știm. Putem doar să arătăm că în spatele acestui vacarm se ascunde tot o credință (în neant) și că în spatele afirmării libertății „absolute” se ascunde prizonieratul benevol într-un fluctuație spasmodică, nesfârșită a lumii și a sinelui pe fundalul întunecat al neființei. Și că nici măcar acest refuz nu poate depăși sau tulbura ceea ce este sugerat la începutul și la sfârșitul filmului „The Tree of Life”: taina misticilor, „lumina neînserată”, intervalul infinit de iubire dintre persoanele Sfintei Treimi, eterna pace, eterna răbdare.

tree-of-life-opus-1611

 „Who are we to You?”

The Tree of Life, regia: Terrence Malick, 2011.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s