Ultimul film al „Trilogiei credinței” („Through a Glass Darkly”, „Winter Light”, „The Silence”) și continuarea coborârii, alături de Bergman, în abisul ființei umane. Progres al cinematografiei moderniste, comprimarea firului narativ, mai puține cuvinte, mai puține teze enunțate în discursurile personajelor, mai multă creativitate în jocul cu mijloacele artistice.
Intensitatea imaginilor-simbol e aproape de nesuportat. Un copil contemplând o veche pictură din categoria reprezentărilor de satiri- păcat, concupiscență, lăcomie, batjocorire de esență demonică. Un grup de pitici-circari, îmbrăcați în bufoni sau personaje istorice cu tușe îngroșate- motiv prin excelență al grotescului și, pentru mulți, imagine de coșmar. Copilul vede un tren transportând, parcă pentru totdeauna, tancuri. Mama sa, prizonieră într-un vid spiritual, cade într-o promiscuitate fără margini: asistă la o scenă de sex într-un teatru de varietăți, pleacă șocată, dar tentația o învinge. Va face același lucru cu un străin într-o biserică pustie, apoi în hotelul în care stătea cu fiul său. Sora ei e chinuită de o boală necunoscută și de o angoasă abisală, sfâșiată între condamnarea morală a comportamentului surorii și de regretul că nu poate duce aceeași viață.
Cu adevărat, lumea îngrozită de tăcerea lui Dumnezeu, auto-devorându-se, transformându-se în gazda unei mulțimi de persoane-obiecte. Autism spiritual, orbire față de aproapele, transformarea acestuia în mijloc către un scop meschin, fuga perpetuă în plăceri, melancolii, dorință de putere. Războiul ce pare a pluti la orizont e doar consecința logică. Rătăcirea culturală a anului 1900, nihilismul ultimilor 100 de ani, anihilarea teoretică, apoi fizică din timpul celor doua războaie mondiale sunt reluate și exprimate de Bergman în adevărata lor relație de cauzalitate. Și pare că, pentru el, criza aceasta este fără de sfârșit.
