Edvard Munch, Cenușă, 1894.
„Vreau acum să-mi îndrept atenția către destrăbălările mele de odinioară și să înfățișez desfrâul trupesc care mi-a corupt sufletul, și aceasta nu pentru că le-aș prețui, ci pentru ca să-ți arăt dragostea mea ție, Dumnezeul meu. Fac aceasta din iubire pentru iubirea față de tine, revenind pe căile mele ticăloase, în amărăciunea reamintirii, pentru ca să mă mângâi tu, alinarea mea neînșelătoare, alinarea mea fericită și sigură, tu, care mă aduni din risipirea ființei mele sfâșâiate de viciu, împrăștiată în mii de bucăți și desprinzându-se din Unitatea ta. Atunci, în floarea adolescenței mele, ardeam de dorința să mă îmbuib din plăcerile Infernului, și nu mă sfiam să mă încurc in iubiri nestatornice și întunecate; frumusețea chipului meu se prăpădea, și putregai deveneam înaintea ochilor tăi, în vreme ce tot mai mult îmi plăceam mie însumi și doream să plac și în ochii celorlalți oameni.
Și ce mă încânta oare mai mult decât să iubesc și să fiu iubit? Nu păstram cumpăna cea dreaptă a iubirii de la suflet la suflet, atât cât ar fi îngăduit hotarul luminos al prieteniei, ci, dimpotrivă, din lăcomie a cărnii și din clocotul pubertății se ridicau duhnind aburi care-mi întunecau și-mi pângăreau inima până într-acolo, încât nu se mai putea discerne între seninătatea iubirii caste și negura plăcerii trupești. Și una, și cealaltă clocoteau în mine tulbure, târau neputincioasa vârstă a adolescenței mele spre neînfrânările poftei și o scufundau în vârtejul ticăloșiilor.
Mânia ta împotriva mea creștea, dar eu nu-mi dădeam seama; căci asurzisem din cauza scrâșnetului lanțurilor firii mele pieritoare, ispășind astfel pedeapsa trufiei sufletului meu. Mă depărtam din ce în ce mai mult de tine și tu îmi îngăduiai să fug. Mă zbuciumam și mă risipeam, mă topeam și clocoteam la flacăra nerușinărilor mele, dar tu tăceai.
O, tu, târzia mea bucurie! Tăceai în acele vremuri, pe când eu mă îndepărtam mereu de tine, apropiindu-mă tot mai mult, cu o trufie înjositoare și cu o oboseală agitată, de niște semințe sterpe, din care nu răsare decât durerea.”
Sf. Augustin, Confesiuni.
