Aporia liberalismului
Pe Hotnews, Mihail Neamtu publica o radiografie exemplara a esecului PNL de dupa ‘90. Reiese imaginea unui partid sovaielnic, ambiguu, abatut catre un pragmatism amoral. Dincolo de cauzele strict legate de contextul Romaniei postcomuniste, merita investigata urmatoarea pista de reflectie: de fapt, au avut ei suficiente repere? Pentru aceasta, o analiza de durata lunga, deopotriva istorica si filosofica, merita sa fie propusa atat pentru liberalismul romanesc, cat si pentru cel european. Propun urmatoarele premise:
1. Intrebandu-ne in ce masura a existat si s-a adoptat un model istoric romanesc valabil, va reiesi clar ca in 1990, liderii liberali ar fi avut nevoie de o memorie extrem de selectiva cu privire la liberalismul romanesc antecomunist si nu de o preluare in bloc a unei nostalgii. Indubitabil, de la venirea lui Carol I, principalul motor al modernizarii, cel putin material-institutionale, al societatii romanesti este partidul liberal. Institutii vestice, un invatamant inchegat, reforma agrara, vot universal, constitutie liberala, dezvoltare economica, toate acestea se datoreaza in buna masura si liderilor liberali. Insa ar trebui sa se observe caracterul aproape inevitabil etatist al acestor eforturi, dat fiind ca veneau exclusiv “de sus”. Protectionismul vamal ( e drept, impus dupa esecul liberalizarii comertului de dupa tratatul din 1875 cu Imperiul Austro-Ungar, fapt ce a dus la invadarea pietei romanesti cu produse finite straine si intimidarea initiativei industriale autohtone), dezvoltarea exagerata a administratiei in scopuri electorale, finantarea preferentiala a firmelor “amicilor” sau “rudelor” prin folosirea resurselor Bancii Nationale, si aceasta controlata de liberali, cu siguranta ca nu au facut cinste idealurilor liberale si nici macar statului de drept. Falsificarea repetata si sistematica a alegerilor- consecinta logica a sistemului “rotativei”-, folosirea discretionara a monopolului violentei incepand cu anii ‘30- in contextul miscarilor extremiste si a crizei structurale tot mai profunde a societatii romanesti interbelice-, acceptarea manipularii carliste, toate acestea au erodat lent nucleul ideatic al partidului, provocand confuzie, scindari si chiar naivi “tovarasi de drum” ca Gh. Tatarescu. In fapt, moartea fulgeratoare a lui Ion I. C. Bratianu si a regelui Ferdinand a aruncat inca de atunci partidul in degringolada, lipsit de tratamentul regal preferential si de forta de soc a Ministerului de Interne. Asa a fost posibil ca taranistii sa castige zdrobitor singurele alegeri relativ libere din 1928. Catre 1940, partidul dar si intreaga societate se aflau in confuzie generala, intr-un moment istoric in care violenta si deopotriva oportunismul dadeau tonul. Reiese astfel ca liberalii contemporani erau lipsiti din start de un model autohton coerent, preluarea acestuia in mod integral si fara discernamant fiind daunatoare.
2. Cel mai probabil insa, nici referintele europene nu i-ar ajuta pe liberalii nostri. Si aceasta pentru ca liberalismul este de la inceput victima unei aporii. Nascut ca o reactie la ascensiunea statului absolutist din modernitatea timpurie, el ataca pozitiile privilegiate ale nobilimii si Bisericii vizand plasarea individului ca punct absolut de referinta. El beneficiaza de pe urma evolutiilor ultimelor secole medievale, rezerva nominalista, articularea Umanismului si militantismul anti-institutional si anti-traditie al protestantismului constituind radacini intelectuale importante. Peste toate insa stapaneste marele curent subteran al civilizatiei occidentale, crestinismul. Antropologia centrata pe naratiunea biblica a Creatiei dupa “chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, etica sacrificiului si a responsabilitatii cu model suprem in Hristos, mefienta de factura augustiniana fata de orice proiect politic absolutist-mesianic, toate acestea se aflau deja “in aer”, constituind insasi fibra interioara a intregii civilizatii. Sinteza moderna le scoate la suprafata, profitand de criza temporara a Bisericii Catolice, de ascensiunea capitalismului ce erodeaza structurile Vechiului Regim, de bulversarea cognitiv-metafizica adusa de revolutia stiintifica si indoiala carteziana. Liberalismul pune asadar individul in prim-planul reflectiei, desfiintand intelectual pretentiile altor colectivitati in ierarhia importantei (fata de stat seductia va mai persista o perioada). Insa pustiirea adusa de razboaiele religioase, impreuna cu indoiala filosofica tot mai mare, vor duce treptat catre o raceala si ostilitate crescanda fata de crestinism si, in general, fata de orice pretentie de adevar absolut in spatiul public. Aici se naste si prima contradictie: insasi aceasta ostilitate era ea insasi bazata pe un adevar vazut ca absolut, anume ca tentativa de a aplica un adevar unei colectivitati duce la dezastru si inrobirea individului. Adevarul absolut era libertatea de a nu crede intr-un adevar absolut.
Era, cu alte cuvinte, o libertate negativa, afirmata fata de ceva sau cineva. De la inceput insa, a devenit evident ca exista un pericol abisal de atomizare si competitie lipsita de reguli. Inevitabil, acesta trebuia sa fie un liberalism constitutional, evoluand in cadrul unor reguli de drept si in care actorii sociali s-ar fi anulat reciproc printr-un echilibru delicat al puterilor si normelor. Insa cutia Pandorei era deja deschisa: cele doua cuvinte magice, libertatea individuala, semnau in filigran tentativele tot mai radicale. Deja cu Rousseau se naste o denuntare a intregii structuri a civilizatiei, o ostilitate fata de o societate care ar fi corupt o puritate initiala. In domeniul gandirii, liberalismul nu putea decat sa fie solidar cu scepticismul fata de Revelatia crestina si, mai apoi, fata de legea naturala: era in insasi natura sa. Un liberalism care punea limite cautarilor intelectuale sau care credea in valori imuabile nu mai era liberalism.
In acest moment, o prima despartire de drumuri se produce. Edmund Burke, nicidecum un reactionar fanatic, fusese in tinerete sustinator al Revolutiei americane si critic al colonialismului britanic din India. Reflectiile din 1790 sunt in acest sens, perfect solidare cu pozitia sa din tinerete. Si in cazul coloniilor americane, si in cazul Indiei, si in cazul denuntarii exceselor revolutiei din Franta el s-a bazat pe apararea demnitatii individului si celulelor traditionale ale societatii fata de agresiunea etatista. El era in acest sens un liberal in sensul initial al termenului si un conservator in sensul ulterior, mai degraba peiorativ. Or, demnitatea umana sau apararea traditiei tin de un simt transcendent, al gandirii de dincolo de evidente, al acordarii acesteia cu legea naturala si/sau Revelatia crestina. El va fi astfel primul om, urmat apoi de Benjamin Constant sau Tocqueville, care va semnala pericolele liberalismului pur, al celui care se ia in serios si isi respecta cu strictete doctrina libertatii negative. O a doua directie se naste din pozitia lui Rousseau de contestare a ideii ca normele sunt date si nu construite. Odata eliminata aceasta intuitie metafizica, va deveni usor ca individul sa capete o pozitie de creator absolut al noii lumi, al oricarei lumi; tragedia este ca aceasta pozitie este, in fapt, perfect solidara cu premisele de baza ale liberalismului.
Cred ca un adevar dureros este ca acesta nu poate supravietui in absenta contestarii permanente a adevarurilor absolute. Utopiile revolutionare pleaca de fapt de la acest relativism radical, de la plasarea individului in completa libertate, intr-o lume fara verticala catre Cer, fara lucruri date, ci doar construite pentru a justifica puterea unor grupuri. O vreme gandirea liberala a functionat intr-un cadru moral acceptabil prin adoptarea imperativului categoric kantian. Dar de la Revolutia Franceza in zilele noastre, aporia sfasaietoare a liberalismului s-a manifestat continuu. Putini au fost cei care au incercat sa vada in acesta o gandire “de centru”; in secolul 19 multi vireaza catre socialism si conservatorism deopotriva. Catre socialism s-a derapat pentru ca spirala intelectuala dezlantuita de ostilitatea fata de valori imuabile a inceput sa conteste deopotriva formele materiale si spirituale, pana acolo incat insasi demnitatea umana a fost calcata in picioare. De la experimentele totalitare la postmodernism, de la pozitivismul delirant al lui Comte la descalificarea credintei si lumii ideilor practicata in unele curente din stiintele sociale, barbaria relativista si-a aratat pe deplin roadele otravite.
Cat despre conservatorism, in aceasta directie s-a virat pentru ca asa nu se mai putea. Pentru ca, in fond, ceea ce mai putem recupera astazi din liberalism este cel mult o doctrina economica; iar o comunitate care nu recunoaste caracterul sacru al demnitatii persoanei si care nu concepe libertatea ca fiind pozitiva si nu negativa, mai exact ca un mijloc catre virtute si Dumnezeu, devine ea insasi o aporie infricosatoare.
Excelent comentariu, Alin.
Poate aici trebuie vazute radacinile rezistentei conservatoare a lui Eminescu fata de liberalii sfirsitului de secol XIX. Nu xenofobia juvenila, nu antisemitismul economic, nu organicismul patriarhal, ci intuitia ca liberalismul – daca devine ultim orizont al existentei – nu-ti ofera sansa transcendentei, nici sentimentul profund al lui mit-Sein, nici intuitia adevarului intersubiectiv, nici curajul de-a paria metafizic pe-o logica care exclude profitul. Pe de alta parta, a te iluziona ca vocatia sacra apartine inainte colectivitatii si abia apoi individului inseamna sa nu vezi trecerea de la nationalismul religios vetero-testamentar la teologia persoanei inaugurata de Iisus.
Conversatia merita reluata – eventual plecind (dar nu raminind) la scrierile din tinerete ale lui Schmitt. Intrebarea cheie: are liberalismul in sine temeiul pentru o etica a sacrificiului?
Antiteze
octombrie 20, 2009 at 12:57 am
Draga Alin,
Cred ca trebuie sa ii recitesti pe Constant si Tocqueviile : ei nu semnalaul pericolele “liberalismului” pur ci al traditiei radical/democratice/socialiste izvorata din Rousseau, un crtici al liberalismului, un proto-scoaist, enviromentalist, totalitarian etc.
Sunt multe alte afirmatii discutabile pe care le faci, plus cateva puncte corecte privitoare la traditia semi-liberala autohtona – si asta tocmai pentru ca ea deriva din acel radicalism rousseauist democratic francez si din influenta national-liberalismului central-european, un compromis cu Bismark, nationalismul romantic, protectionism si alte curente de idei.
Iti sugerez sa vezi si un punct de vedere diferit decat “rastalmacirea” liberalismului facuta de conservatorii culturali si politici – americani, de pilda iti recomdand lectura lui Hayek, un autor de o extraordinara eruditie si de un extraordinar rafinament.
Ca o concluzie, liberalismul nu e impotriva demnitatii umane, a traditiei, a spiritualitatii – el raspunde la o problema diferita : cum sa traiasca oameni foarte diferiti in pace? sau care sunt limitele coercitiei legitime la nivel politic? Nu iti ofera un raspuns privind viata fericita, mantuirea sufletului, dieta de maine sau implinirea personala – tocmai de aceea e nevoie de liberalism, ca fiecare sa putem cauta raspunsuri la problemele acestea in mod libera, fara a depinde de vointa arbitrara a altcuiva, in mod autonom, ca oameni care gandesc singuri, ca indivizi umani, profund umani.
Bogdan Enache
octombrie 20, 2009 at 1:52 am
Domnule Enache,
Multumesc pentru recomandari. Daca doar atat propune liberalismul- libertatea de gandire, pacea dintre indivizi- inseamna ca nu numai ca e o doctrina saraca, ci si una lipsita de originalitate. Crestinismul le ofera pe toate acestea si inca mult mai mult. Dar liberalismul nu e doar atat; fundamentul sau este un intreg sistem filosofic. Acesta nu doar ca incearca sa respinga orice forma vizibila de autoritate asupra individului (legitim, pana la un punct), dar respinge pana la urma autoritatea invizibila a legii naturale si a Revelatiei, un lucru, dupa mine, de neacceptat. Ceea ce ii face pe un Constant sau Tocqueville frecventabili este ca ei nu resping aceasta a doua forma de autoritate. Liberalismul clasic este un reper nu pentru ca ar fi inventat libertatea individuala, ci pentru ca o deriva dintr-o forma de autoritate: aceea ce nu permite contestarea demnitatii umane- adica un concept bazat clar pe o viziune transcendenta.
Oamenii virtuosi si liberi nu gandesc singuri, ci impreuna cu marile valori, marile carti si Dumnezeu.
Narcis si Mihai: Multumesc pentru sustinere!
Alin Vara
octombrie 20, 2009 at 5:45 pm
bune comentarii Alin, felicitari!
dl Bogdan Enache spune:
liberalismul “nu iti ofera un raspuns privind viata fericita, mantuirea sufletului, dieta de maine sau implinirea personala….tocmai de aceea e nevoie de liberalism, ca fiecare sa putem cauta raspunsuri la problemele acestea in mod liber, fara a depinde de vointa arbitrara a altcuiva, in mod autonom”
din pacate nici intrebari nu mai ofera liberalismul ‘pt sine/Singur’…fara un minim apel la sacru, liberalismul devine doar o doctrina, o tinta sigura pentru atractiile colectivist-socialiste atat de mult prizate in occidentul secularizat….
apoi, acel Fiecare e destul de “infricosator”; culmea…aporiei e ca fiecare face apel la propria sa voina, insa (in lipsa unei conexiuni cu cel de SuS) nu facem decat sa reluam la infinit mersul in cerc si sa ne imbratisam de fiecare data propria vointa (ultra)arbitrara; ne re-intalnim mereu, sub aceeasi forma dar cu modificari amplificate ale propriilor pulsiuni interne….
vb cuiva, important nu e sa alegi ci sa alegi Bine!
Narcis
octombrie 20, 2009 at 11:36 am
Domnule Vara, Narcis,
Viata e mult mai bogata si mai complicata decat liberalismul. Atat de complicata incat exista nu unul ci mai multi Dumnezei, nu doar un singur sir de carti mari, ci multe siruri de carti mari s.an.d.d De aceea, liberalismul are obiective mult mai modeste si mai rezonabile : sa creeze conditiile si cadrul in care, in mod pasnic, fiecare poate sa se roage la Dumnezeul lui, sa citeasca cartile mari si sa gaseasca virtutea pentru el. Nici eu nu resping orice forma de religiozitate crestina, nici multi alti liberali. Nu intelegeti, din pacate, problema si scopul limitat al liberalismului. Acesta nu e religie, nu e morala inidviduala, nu e carte de bucate si nu e profesor de intelepciune, ci doar o filozofie politica care vrea sa pastreze libertatea in diversitate a tuturor. Aceasta este derivata dintr-un minim de moralitate si de ratiune, indiferentd e Dumnezeul la care ne rugam, de morala personala, de capriciile individuale etc
Va repet, intelegeti gresit liberalismul, il confundati cu ce nu este si ii cereti sa fie mai mult decat este si decat poate sa fie o filozofie politica care accepta lumea asa cum e si nu doreste nicio o reintoarcere la vita tribala nici un nou totalitarism. Inca o data, cititi va rog si alte opinii.
Salutari sincere,
Bogdan
Bogdan Enache
octombrie 20, 2009 at 10:49 pm
Dle Enache,
sa nu exageram: nimeni nu vrea reintoarcerea la viata tribala sau totalitarism; apoi daca e sa trecem la capitolul dogme, nu cred ca e nevoie de o excursie in Iran sau Pakistan (sau se pot citi statistici) pt a te convinge de “diferenta” dintre cele doua mari religii in care “fiecare se poate ruga la Dumnezeul lui” (talibani mai mici sau mai mari sunt de ambele parti, evident…)
nu blamez liberalismul, cred in continuare ca e cel mai bun sistem economic dar ca poate suferi ceva interventii chirurgicale (daca are “scop” limitat) din partea eticii crestine…
numai bine!
Narcis
octombrie 21, 2009 at 9:37 am
Acum 600 de ani – adica diferenta cronologica intre venirea lui Iisus si hegira profetului – lumea crestina prezenta suficiente similaritati cu lumea musulmana – si tocmai liberalismul in cea dintai a dus la “diferenta” la care asistam astazi. Dar Alah nu e singurul Dumnezeu necrestin in lume. Si nici nu cred ca e crestineste sa “scapam” cumva de toti acesti “infideli” – daca e sa vorbim de exagerari – bombardand nuclear lumea araba, asa cum ii mai scapa vreunui neoconsevator milos in vreun editorial WSJ, din cand in cand.
In sfarsit, ma bucur ca apreciati totusi liberalismul.
Bogdan Enache
octombrie 21, 2009 at 3:09 pm
acum 600 ani dle Enache, Petrarca, Alighieri sau Ockham isi scriau opera….
si cu “mica mare” diferenta ca liberalismul a aparut intr-un spatiu modelat de cultura crestina……
daca va inchipuiti ca in sec XVIII musulman putea aparea Adam Hussein Smith, atunci dati-mi voie sa ma retrag de la orice discutie…
totusi, cateodata prefer “realismul” unui neocon decat individualismul stramt/sufocant al unui libertarian…
Narcis
octombrie 21, 2009 at 7:35 pm
Sa-nteleg ca de Averroes, Avicenna etc etc. pana la Salman Rushie nu ati auzit. nu?. Toti arabi sunt nascuti inferiori nu? Toata lumea din spatele Cortinei de fier trebuia de fapt bombardata nuclear nu?….Mda, nu cred ca mai am nimic de adaugat despre ideea dumneavoastra de conservatorism. Ma bucur insa ca acum sunt si romanii considerati occidentali, nu orientali, nu comunisti, nu semi-fanarioti, altfel era nasol pentru noi dupa dogma inumana la care suscrieti in numele lui Dumnezeu, din pacate.
Bogdan Enache
octombrie 21, 2009 at 7:48 pm
dle Enache, aveti probleme cu cronologia pt un economist, vorbeam de sec XIV….si cu Istoria aveti scapari, nu toti arabii sunt musulmani…desigur ca am auzit de Averroes si avicenna, mi s-a intamplat sa le mai si citesc din opera.. (dvs?)
si ma rog care sunt acele bombardamente nucleare din spatiul musulman ca mie unul imi scapa…?
ma asteptam la mai multa disciplina stiintifica din partea dvs, cititi va rog statisticile despre aportul popoarelor lumii la progresul stiintific din ultimii 200 ani; cel din lumea islamica/musulmana era undeva la 0,1 %…
Narcis
octombrie 21, 2009 at 8:06 pm
Dle. Narcis,
Incidental, am citit si eu un text-doua de Averroes si Avicenna, intr-o antologie de texte care a influentat scolastica europeana (o parte din acele 0,1% – sau 0,0001% – din contributiile stiintifice ale lumii islamice din ultimul mileniu), daca imi amintesc bine. Sunteti insa prea politicos cand imi amintiti ca nu toti arabii sunt musulmani si viceversa. Va multumesc petru ca ati surprins aceasta neglijenta.
Cat despre amenintarile vehemente cu bombele alea atomice, consultati opiniile partintilot dumneavoastra spirituali din SUA – banuiesc ca i-ati citi si pe ei -, iar dupa aceea raspundeti la argument daca se poate, incercati sa aveti mai multa imaginatie privind capacitatile non-crestinilor si lasati atitudinea sarcastica.
Bogdan Enache
octombrie 21, 2009 at 8:19 pm
dle Enache, deja m-am obisnuit sa rastalmaciti vorbele:
- am vb despre contributia musulmana din ultimii 200 ani… (nu fac un mileniu, nu?)
- influenta lui Averroes si Avicenna nu a fost decisiva asupra scolasticii, erau comentatori bizantini la Platon si Aristotel cu “lentile” neoplatonice care fusesera cititi de Toma d’Aquino (care a scris o refutare celebra a lui Averroes!!!) sau Albert cel Mare…
- nu stiu despre ce “parinti spirituali” din SUA imi vorbiti, dar cand Rusia si mare parte din Occident se fastacesc in privinta Iranului, prefer (din nou) realismul unui neocon (am mentionat anterior termenul cateodata…)
seara buna!
Narcis
octombrie 21, 2009 at 8:30 pm