Muzeul si noi insine
Am să plec în acest comentariu de la felul în care înţeleg unii dintre colegi valoarea unui muzeu. Mai mulţi au afirmat că, prin valoarea pieselor expuse, expoziţia de artă medievală româneasca merită văzută ; Cineva afirma chiar că « Principala atracţie a unui muzeu este constituită de obiectele şi artefactele expuse. Valoarea acestora este condiţia sine qua non pentru a aprecia un muzeu ori o expoziţie.” Această concepţie este, până la un punct, legitimă. Într-adevăr, până acum, marile muzee au devenit celebre datorită valorii individuale a obiectelor. Te astepţi ca, intrând într-un muzeu, să faci cunoştinţă ca marile fapte, opere şi realităţi culturale. „Muzeul X adăposteşte piese de o valoare inestimabilă; Muzeul Y are câteva lucruri interesante, dar duce lipsă de fonduri pentru a-şi mări colecţia. Oare când va da statul mai mulţi bani pentru cultură…”
Cred însă că această poziţie relevă o problematică mai profundă şi care, dacă ar fi reevaluată, ar duce inclusiv la o regândire a statutului unui muzeu. Primul lucru la care mă gândesc atunci când cineva mărturiseşte că se aşteaptă să găseasca opere nemuritoare într-un muzeu este că aceasta concepţie este influenţată de o viziune clasica, axiologică asupra misiunii unui muzeu, propagată probabil de-a lungul timpului datorită diverselor contexte socio-istorice (efortul de sincronizare cu practicile muzeale ale secolului 19; încremenirea conceptuală din comunism). Muzeul trebuie să încânte dar şi să educe prin expunerea capodoperelor şi printr-o bogăţie de informaţii; şi, nu-i aşa, ce e rău în asta? Problema se naşte însă de la cel de-al doilea aspect la care mă gândesc: acest gen de aşteptare din partea unui muzeu provine dintr-o definiţie aparte dată culturii, civilizaţiei sau spiritului uman. Dacă ne dorim ca muzeul să ne pună în tema cu frumuseţea acestui spirit, înseamna ca în mod aprioric acordăm caracterului uman calitatea de a fi, prin simpla noastră existenţă, frumos. Istoria culturii este, aşadar, o înşiruire de mari figuri şi opere care ne încântă şi azi cu universalitatea lor.
Or, în opinia mea, aceasta imagine este incompletă (dacă poate fi o imagine vreodată completă…). Ignorăm în aceasta viziune tenebrele spiritului uman, manifestările răului, caracterul anistoric al cotidianului, efemerul, mizeria- adică ne ignorăm pe noi înşine, în toată natura noastra deopotrivă minunată şi nenorocită. Din acest motiv şi în măsura în care concepem istoria ca pe un discurs despre om, orice este istorie. Iar noi, ca fiinţe cu pretenţia de a întemeia judecăţi morale, ne aflăm de fapt peste tot- în locul şi momentul în care s-a redactat Constituţia americană dar şi acolo unde se realizau planuri pentru mărirea eficienţei bombelor incendiare; într-o pictura renascentistă dar şi într-una expresionistă în care vedem un om diform care strigă pentru secole; suntem deopotrivă managerul acelui hotel din Rwanda dar şi soldatul care pune un pistol la tâmpla unui evreu. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu există alteritate sau distanţa în timp, ci doar eterna imagine din oglindă a omului. Şi, în aceasta distincţie- nu „el”, ci întotdeauna „eu”- stă cheia unei permanente şi atât de necesare reevaluări morale. Tocmai de aceea muzeul de la Auschwitz sau Memorialul Sighet sunt cel puţin la fel de autentice precum o expoziţie neinspirată în care arta religioasă este trecută din categoria sacrului în cea a esteticului. Şi tocmai de aceea, acea masa din Sala „Ciuma” a Muzeului Ţăranului Român, cu cojile de nucă de pe masă, cu sticla murdară de băutură, cu acea haină ponosită de ţăran care a urcat brusc în ierarhia satului în urma colectivizării, acea masă care depune o mărturie zguduitoare dar mereu alta pentru fiecare privitor despre trauma unei societăţi în care cei care stau pe scaun sunt manifestările unui rău etern dar singular prin amploarea loviturii sale- este la fel de „adevărată” ca orice operă de artă.
Şi poate că aşa vom înţelege şi lupta spirituală a lui Andrei Rubliov, călugarul care la început nu dorea să reprezinte în pictură Judecata de Apoi pentru că i-ar fi speriat pe oameni.
Foto: Andrei Rubliov, „Arhanghelul Mihail”
