Bine şi Rău, noţiune şi fapt
Periodice coborâri în iad sunt prilejuite de vizionarea Ştirilor PRO TV. Războiul din Irak sau plicticoasele întruniri diplomatice în care se discută mult prea sobru despre scutul anti-rachetă şi dependenţa energetică a Europei de ţara cu o “cultură bogată” şi interese strategice “legitime” fără ca o muscă să deranjeze vreun şef de stat şi fără vreo gafă a preşedintelui Bush nu mai trezesc interesul realizatorilor cu gândire modernă, rapidă şi flexibilă. Ştirile tari sunt la noi. Asta e ştire, asta nu. Să ne întoarcem privirea? Să schimbăm postul pentru că suntem liberi să o facem? Răul în stare pură dispare dacă închidem ochii sau ne tulbură conştiinţa dacă îi deschidem?
O ştire printre altele. Camera ascunsă a surprins un spectacol îngrozitor: într-un sat oarecare, oamenii vând şi cumpără cai. “Tradiţia” indică modalitatea de evaluare a calităţii “bunurilor”: se leagă o piatră foarte grea de gâtul calului şi acesta e bătut cu brutalitate de mai mulţi oameni pentru a testa puterea calului. Minute în şir, loviturile curg, oamenii lovesc fără milă, “cu simţ de răspundere”, în timp ce animalul se zbate lipsit de apărare. Sunt oameni duri, căliţi, hotărâţi să-şi folosească toată forţa pentru a testa obiectul tranzacţiei şi pentru a nu se lăsa păcăliţi de aparenţe. Reportajul însă continuă. În apropiere, pe un povârnis cenuşiu se află 2 copii. Unul dintre ei a prins un câine cu deja cunoscutul laţ folosit de hingherii anilor ’90 şi începe să-i aplice lovituri de o duritate extremă, parcă încercând să-l ucidă din cât mai puţine astfel de lovituri.
Cum salvăm o comunitate sau o societate din disoluţia în care a scufundat-o violenţa? În “California Dreamin’”, filmul lui Cristian Nemescu, sindicalistul aparent ridicol îi spune la un moment dat fiului său “visător”: “Dacă te prind că te intorci în satul ăsta, îţi rup picioarele!” Până atunci, totul părea nostim şi avea imaginea clasică a satului sărac, pitoresc şi în care totul se petrece la o scară redusă. Replica aceasta este suprema dovadă a acelui gen de iubire pe care numai un om simplu o poate avea faţă de copilul său, o afecţiune care se exprimă foarte rar şi chiar şi atunci în mod reţinut şi pigmentată cu un limbaj dur. Este, până la urmă, o anticipare a pericolului viitor sau mai degraba felul său de a caracteriza a lume care este cuprinsă periodic de violenţă. Aceasta este o lume în care ura se ascunde sub haina ţăranului ospitalier, în murmurul dintr-o bodegă, printre sunete de acordeon, ţambal şi chiuiturile de la o nuntă. Violenţa în care este aruncat satul către sfârşitul filmului are loc, în mod simbolic, în spatele clădirilor din gară, la adăpost faţă de privirile soldaţilor americani care, câteva clipe mai târziu, vor fi încântaţi de focurile de artificii dezlănţuite accidental. Răul este prezent în mod copleşitor în textura intimă a acestei lumi şi tragedia este că numai cine aparţine acesteia îi poate înţelege cu adevărat natura. Fiecare gest, fiecare om, fiecare faţă ascunde şi altceva, infinit mai intunecat, un altceva cu care oamenii trăiesc în fiecare zi, zeci şi sute de ani, resemnându-se cu ajutorul religiei, superstiţiei, proverbului şi întregului set de simbolistică socială până cand răul se banalizează, se personalizează sub forma Diavolului şi se controleaza în plan imaginar printr-o pictură de pe peretele unei biserici şi nenumărate liturghii. Daniel Barbu arată în cartea “Firea românilor” că ideea responsabilităţii individuale şi a unei Judecăţi de Apoi pentru fiecare dintre oameni apare în discursul ortodoxiei abia către sfârşitul secolului 18, cu o întârziere de sute de ani faţă de Occident. Până atunci, toţi cei botezaţi în rit ortodox erau automat sortiţi Paradisului, în timp ce străinul(păgâni, eretici) era automat sortit Infernului. Practic, nici un ortodox nu ar fi dat socoteală pentru faptele sale. Era o mântuire gratuită şi colectivă. Evident, mutaţia de la nivelul mentalităţii colective, atât cât poate fi cuantificată, s-a petrecut mult mai lent iar reluarea legăturii cu Occidentul de la începutul acesui secol nu face decât să arunce totul în irelevanţă.
Experienţa modernităţii a arătat ca binele, ca şi alte noţiuni ca libertatea sau progresul, nu este firesc. El trebuie să fie în permanenţă redescoperit şi reafirmat. Ca şi civilizaţia însăşi, acesta nu poate fi decât rodul unei organizari a conştiinţelor, obţinuta prin educaţie, responsabilizarea indivizilor, întărirea legăturilor sociale, invitaţia adresată tuturor de a participa la viaţa cetăţii. Pentru bine se munceşte…atât în planul reflecţiei personale cât şi în cel al organizării politice juste. Însă neliniştea lui Nietzsche era justificată: criza valorilor nu datează din perioada postmodernă, ci din vremea sa, o vreme a creştinismului aflat în defensivă, a religiilor seculare ale căror umbre erau observate de prea puţini, a liberalismului înteles diferit de fiecare grupare şi, în sfârşit, a maselor intrate in istorie. Dezlănţuirea răului de mai tarziu s-a produs prin aparitia comunităţilor atomizate, a tipului de om care nu are nimic de pierdut, totul sub privirile mai degrabă indulgente şi plictisite ale unei burghezii sofisticate şi fascinate de geniu, persoane providenţiale, putere, misticism, panslavism sau pangermanism. Gustav Le Bon, oricât de perimat ar părea astăzi pentru intelectualii de stânga, a făcut parte dintre cei care au observat neliniştiţi fenomenul “masificării” politicii şi pericolul unei influente tot mai mari a mulţimilor dezorientate asupra deciziei. Peste 50 de ani, Hannah Arendt nu mai avea altceva de făcut decât să constate dimensiunile catastrofei aduse de “Răul radical” şi să vorbeasca despre posibilitatea ca acesta să reapară.
Revenind la ideea caracterului artificial al notiunii de “bine”, se constata că “normală” este de fapt subdezvoltarea, ura, ticăloşia. Tot aşa cum modernitatea apare numai unde se vrea asta şi cucereste cu adevărat doar o parte minoră din omenire, binele este, până la urmă, un proces de voinţă. Nu ne naştem buni după cum nici istoria nu duce neapărat către progres. O personalitate echilibrată şi o societate a dreptăţii şi prosperităţii sunt excepţii într-un tablou mult mai sumbru, unul în care ticăloşia şi impulsurile primare domină adeseori indivizii iar “civilizaţiile înfloritoare” ale Americii precolumbiene, Africii de Nord, Estului Europei, Orientului sunt de fapt nişte societăţi inerte şi violente. Normală este de fapt barbaria. Cultura greco-romana sau cea a Evului Mediu occidental au fost create de o mână de oameni în vreme ce societăţile în care trăiau aceştia se aflau în cel mai obscur misticism şi într-o cultură a competiţiei violente între nobili şi state. Nefireşti, “din alt film”, erau cărturarii şi nu milioanele de agricultori sau nobilii obsedaţi de ideea unei morţi glorioase pe câmpul de luptă sau de ceremoniile extravagante cu care îşi întâmpinau oaspeţii pentru a-şi demonstra superioritatea. Astăzi însă corectitudinea politică ne obliga să vedem acolo societăţi ale căror adevăruri sunt la fel de valabile precum ale noastre, amazonieni fericiţi că nu trăiesc sub stăpânirea ‘ideologiei liberale represive”, şi construirea alterităţii în funcţie de paradigma dominantă… Suntem foarte revoltati de faptul că Alexis de Tocqueville a putut spune despre chinezi că sunt un “neam imbecil şi barbar” şi venim imediat cu eternul argument al culturii bogate şi mult mai vechi decât cea a Occidentului şi îi punem imediat o etichetă marelui teoretician al liberalismului pentru a dezvălui gândirea sa de aristocrat arogant; dar în acest timp uităm că unul dintre ingredientele totalitarismului este chiar existenta unor mase atomizate, intrate in istorie într-o stare de profunda dezorientare şi din a căror inerţie au iesit printr-un activism distrugator şi nu civic…de fapt, prin ura profundă îndreptata împotriva civilizaţiei şi modernizării.
În fond, ce alegem să conservăm prin discursul multiculturalist, manifestaţiile anti-globalizare şi revizionismul istoriografic? Memoria unor lumi înapoiate şi reveria spiritualităţii orientale? Suburbii în care musulmanii au instaurat reguli paralele de existenţă şi aflate în totală contradicţie cu regulile vesticilor? Imaginea idilică a lumii rurale şi a mahalalelor “pline de farmec” ale Bucureştiului?
Perspectiva lucidă asupra trecutului şi prezentului este cheia în care ar trebui să observăm. Soluţiile realiste, echilibrate şi totuşi curajoase trebuie să domine în defavoarea unor reacţii rasiste sau elitiste. Nu întorcând spatele subdezvoltarii sau, dimpotrivă, contemplând-o, rezolvăm problema Răului care încă ne însoţeşte. Există un întreg set de politici educaţionale şi soluţii pentru integrarea socială însă mai importantă este atitudinea elitelor politice şi culturale faţă de acest fenomen, una care ar trebui sa scape de prejudecăţi stângiste sau de paseism. Statul nu poate fi creat fără participarea tuturor, fără integrarea acestora în sistemul dominant şi fără conştiinţa responsabilităţii sociale a fiecărui om. În România există zone unde autorităţile sunt practic inexistente, unde localităţi întregi sunt înghiţite de luptele dintre clanuri. Pe forumuri şi-au facut apariţia oameni a căror violenţă verbală era necunoscută până acum. Radicalismul ultraşilor se menţine la aceleaşi cote. A înjura “de mamă” este un sacrilegiu care trebuie să fie răzbunat cu brutalitate. Glumele cu “tocilari”, “grăsani” se fac la vârste fragede, nu mai târziu; bătăile dintre băieţi de scoală generală sunt fapte obişnuite, ba chiar încurajate de colegii lor care ţipă extaziaţi de pe margine. În copilărie se fac grupuri, se batjocoresc excluşii şi certurile se rezolvă prin bătăi. Aceasta e dovada caracterului firesc, natural al Răului şi a faptului că Binele este o creaţie socială niciodată consolidată. Perechea de mai sus ne însoţeşte în permanenţă şi fără o mână întinsă de elite către ceilalţi, Binele nu va putea fi redescoperit de către fiecare generaţie. Pentru ca marele joc să nu se oprească, nimeni nu trebuie să rămână în afara acestuia.
