Hamlet. Regia: Radu-Alexandru Nica, Teatrul National “Radu Stanca”, Sibiu

Frumusetea e de partea celor indrazneti. Radu-Alexandru Nica preseaza tiparul lui Shakespeare (dar si al lui Olivier), arunca opera in contemporaneitate, dialogand curajos cu traditia teatrala anterioara. Hamlet devine astfel un tanar rebel, nebun, scos din cotidianul juvenil si al placerii unei iubiri pasagere si aruncat intre lumi: intre banal si extraordinar, natural si supranatural, prezent continuu si un trecut al carui sange striga dupa razbunare. Modernitatea fara orizont apare astfel ca fiind compatibila cu magicele cuvinte “Restul e tacere”. Orgoliul, dialectica razbunarii, fantasmele trecutului, inselatorii “zei” si destinul “cinic”- toate acestea raman “desertaciune”. La final, Radiohead,”Exit music (for a film)”, adica cei mai buni cronicari pop-rock ai acestei epoci.

P.S. Si iata cum modesta carticica de rugaciuni ortodoxe isi arata relevanta tainica, intr-o rugaciune catre Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu: “Si ma izbaveste de multe rele si aduceri aminte si naravuri si de toate faptele cele rele ma slobozeste. Ca binecuvantata esti de toate neamurile si prea cinstitul tau nume se slaveste in vecii vecilor. Amin.”

Restul e lumina.

Alexandru Macedonski, doua poezii

Vremea regretelor, a intelepciunii, a mantuirii. Prima poezie il arata pe Alexandru Macedonski asa cum era in tinerete. A doua este din anii maturitatii. Ideea acestei corespondente este a profesorilor Adrian Savoiu si Florin Ionita.

Ura

Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.

Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.

Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.

Rondelul meu

Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.

Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,
Şi înălţarea e-n iertare.

Ionesco

Ionesco, un classique très connu, mais peu joué

(Le Monde, 28.10.2009)

Il y a un “cas” Eugène Ionesco. Le nom de l’auteur de La Cantatrice chauve est connu dans le monde entier. Né en Roumanie, à Slatina, le 26 novembre 1909, il devrait être célébré à l’occasion du centenaire de sa naissance. La Bibliothèque nationale de France lui consacre déjà une exposition, jusqu’au 3 janvier. La Société des auteurs et compositeurs dramatiques (SACD) confirme qu’il est “un des auteurs français les plus joués en France et dans le monde”. Et pourtant, la postérité du “transcendant satrape”, mort en mars 1994, semble moins flamboyante.

Car si Ionesco est un classique, c’est essentiellement au sens scolaire du terme : La Cantatrice chauve, La Leçon ou Rhinocéros sont toujours étudiés au lycée. Mais beaucoup moins à l’université. Ensuite, si on regarde de plus près la façon dont il est joué, il y a un gros arbre qui cache un certain désert. Cet arbre s’appelle le Théâtre de la Huchette.

La petite salle parisienne joue sans discontinuer La Cantatrice chauve et La Leçon depuis… 1957, dans la mise en scène originale de Nicolas Bataille, créée aux Noctambules en 1950. Avec les années, cette curiosité théâtrale – de nouveaux comédiens remplacent les anciens – est devenue une attraction touristique, au même titre que le Louvre ou la tour Eiffel. Evidemment, La Huchette fait grimper les statistiques.

Et puis Ionesco est souvent monté, à l’étranger comme dans l’Hexagone, par de petites troupes, à la lisière du théâtre amateur. Mais dans les grands théâtres, notamment les prestigieuses scènes publiques, Ionesco est bien peu présent, surtout depuis le début des années 1980, contrairement à son rival, Samuel Beckett, qui n’a cessé d’être joué, encore et encore.

Les exemples d’adaptation se comptent sur les doigts de la main, entre les années 1980 et le milieu des années 2000 : Jean-Luc Boutté avec Les Chaises à la Comédie-Française (1990), Jorge Lavelli et Macbett au Théâtre de la Colline (1992), Michel Bouquet jouant Le Roi se meurt (1994 et 2004).

Le premier à avoir sorti Ionesco de l’esthétique des années 1950 et 1960 dans laquelle il était embaumé, est Jean-Luc Lagarce. En 1991, il met en scène, avec un énorme succès, La Cantatrice chauve. Ce spectacle est repris, depuis 2007, un peu partout en France, avec la même réception enthousiaste – il se joue au Théâtre de l’Athénée, à Paris, du 5 au 21 novembre.

“Quand j’ai annoncé que je voulais mettre en scène Rhinocéros, je me suis heurté à des réactions d’incompréhension, voire de rejet”, raconte, pour sa part, Emmanuel Demarcy-Mota. Le directeur du Théâtre de la Ville, à Paris, a été, avec cette mise en scène de 2004, l’artisan d’une redécouverte du dramaturge, qui reste peu monté par de jeunes metteurs en scène, à l’exception de Laurent Pelly.

Ce dernier explique cette désaffection par les prises de position virulentes d’Ionesco contre Bertolt Brecht. “Dans un théâtre français très brechtien, le rapport à l’imaginaire d’Ionesco a été mal compris.” L’image d’“auteur officiel”, élu à l’Académie française en 1970, ainsi que ses articles dans Le Figaro, ressentis comme réactionnaires, n’ont pas arrangé les choses.

Le metteur en scène Bernard Sobel fait partie de ces artistes qui sont “passés à côté d’Ionesco, annonce-t-il. Ce n’est pas tant son côté anti-Brecht qui me rebutait, que son côté Cioran. Il ne m’était pas très sympathique, et je n’ai pas pris la peine de lire vraiment ses pièces”.

Demarcy-Mota considère aujourd’hui Ionesco comme “un auteur gigantesque et visionnaire”. Il explique : “Il a abordé avant tout le monde des thèmes devenus cruciaux : la contamination idéologique, la violence masquée, l’effondrement du langage et la montée d’une novlangue du monde dominant, un univers sous surveillance, mené par la peur. Nombre de ses pièces sont à redécouvrir : Jeu de massacre, Tueur sans gage, Jacques ou la soumission, L’avenir est dans les oeufs…”

Ionesco bénéficie d’un autre supporteur de poids, Luc Bondy, qui a été, tout jeune, son assistant et son ami. Le grand metteur en scène suisse va monter Les Chaises, la saison prochaine, au Théâtre des Amandiers de Nanterre. “L’enfermer dans cette case de théâtre de l’absurde ne lui a pas rendu service, constate Bondy. Il n’y a rien en commun entre Beckett, Adamov et Ionesco. Mais son théâtre est d’une invention aussi importante que celui de Beckett. Il y a une dimension onirique, une façon d’utiliser la logique pour la décomposer, qui sont uniques.”

En Roumanie, où il a peu vécu, si ce n’est les décisives années de jeunesse, et d’où il s’est enfui, Ionesco n’est “ni plus ni moins monté qu’ailleurs”, confie Marie-France Ionesco, fille et ayant droit du dramaturge, tout en soulignant qu’il fait l’objet “de tentatives de récupérations officielles”. Laissons le dernier mot à Vladimir Jankélévitch. Le philosophe était un “inconditionnel” d’Ionesco : “Il déshabille l’homme, et montre ses bas instincts.” Evidemment, cela fait un peu peur.

Fabienne Darge

Harvard beats Yale (GRE epic, part 2)

Allegory of Vices. Antonio Allegri, known as Corregio (Correggio, circa 1489 – Correggio, 1534)

It is cool, it is democratic and progressive, it is new cultural history, it is doing justice for the often ignored masses, it is social history (it’s society, maaan…), it is revising traditional canons, it is denouncing discourses of power, it is gender-inclusive, it discovers the beauty of pop-rock culture. New! Improved! Is it a bird? Is it a plane?

No, it’s just disgusting.

From “The New Criterion”:

October 2009

Harvard’s latest PC travesty

We admit, however, to experiencing a brief flash of empathy with Headmaster Tracy when a 1,095-page tome entitled A New Literary History of America plopped heavily on our desk. Edited by Greil Marcus (“notable for producing scholarly and literary essays that place rock music in a much broader framework of culture and politics than is customary”) and Werner Sollors (a Professor of English and African American Studies at Harvard), this curious waste of wood pulp is published by Harvard University Press.

It is difficult to communicate the global awfulness of the book, the pretension mixed with smarmy demotic knowingness, the preposterous glorification of pop culture, the constant deflation of serious cultural achievement by means of sociological analysis. Perhaps the first thing that should be understood is that, despite its title, A New Literary History of America is only incidentally concerned with literature. A fair percentage of its approximately 200 chronologically arranged entries purports to deal with literary texts or figures. But the whole focus, the whole tone and gestalt, of the book is on extra-literary phenomena. An entry for 1982 is devoted to explaining how “Hip-hop travels the world”: “Perhaps hip-hop’s greatest contribution is the ease with which it inhabits contradiction.” It is hard to argue with that. The entry for “1956, April 16” dilates on the significance—Oh, what great significance it is said to possess!—of Chuck Berry’s pop song “Roll Over Beethoven.” An entry for 1970 is devoted to the porn star Linda Lovelace (she of Deep Throat). And so on. Nineteen-thirty-eight saw the introduction by Action Comics of Superman. In 1945, “Charlie Parker and Dizzy Gillespie record together for the first time.” Another entry for 1945 is devoted to the atom bomb. The tagline: “Nobody apologized, nobody atoned.”

For the editors, the year 1969 was memorable partly because the Complete Poems of Elizabeth Bishop appeared, but mostly because “Seymour Hersh breaks the story of the My Lai massacre.” (“American crimes” is the operative phrase in that essay.) The penultimate essay, by which time we’ve reached 2005, is devoted to—Can you guess?—Hurricane Katrina. “If, for that moment,” the editors ask, “New Orleans was the nation, did the nation still exist?” Care to answer that? But the real point of that portentous non-question comes in the next sentence: “If it did, did it deserve to?” The unexpressed answer to that question, of course, is “not really.”

Not then, anyway. Not when George W. Bush, the villain of the essay, was president. But when we come to 2008, the book’s last entry, the clouds part and redemption is at hand. “Barack Obama is elected 44th President of the United States” reads the ecstatic headline. This is the apogee, the denouement, the culmination of all that A New Literary History of America has been building toward. If a book could sing, it would now burst into song. Instead, the book’s final entry consists of that headline and a series of propaganda posters by Kara Walker, an “African American artist who explores race, gender, sexuality, violence, and identity.” And that’s what this bloated travesty is really about: the left-wing politically correct worldview in which literature, in which cultural endeavor generally, exists only as a prop in a “progressive” political agenda. Harvard University Press should be ashamed.

Land of Silence and Darkness (Land des Schweigens und der Dunkelheit), 1971. Directed by Werner Herzog

A must-see for the sophisticated, bored, nihilist; for those too lazy to get up from the bed in the morning, for the “righteous” ones who judge people struck by fate, for those who feel that “society” does not understand them, for those who think they are born in the wrong period, region, culture or even the wrong type of universe; for the proud and beautiful, for beauty queens and those obsessed by germs and dirty people in the bus, for those who are empty of love and full of resentment.

We shall hear the angels, we shall see the whole sky all diamonds, we shall see how all earthly evil, all our sufferings, are drowned in the mercy that will fill the whole world. And our life will grow peaceful, tender, sweet as a caress. . . . In your life you haven’t known what joy was; but wait, Uncle Vanya, wait. . . . We shall rest.

(“Sonya”, final line in “Uncle Vanya”, by Anton Chekhov)

Goose hunting in Moldova (Inspiration. Directed by Igor Cobileanski)

Aporia liberalismului

Pe Hotnews, Mihail Neamtu publica o radiografie exemplara a esecului PNL de dupa ‘90. Reiese imaginea unui partid sovaielnic, ambiguu, abatut catre un pragmatism amoral. Dincolo de cauzele strict legate de contextul Romaniei postcomuniste, merita investigata urmatoarea pista de reflectie: de fapt, au avut ei suficiente repere? Pentru aceasta, o analiza de durata lunga, deopotriva istorica si filosofica, merita sa fie propusa atat pentru liberalismul romanesc, cat si pentru cel european. Propun urmatoarele premise:

1. Intrebandu-ne in ce masura a existat si s-a adoptat un model istoric romanesc valabil, va reiesi clar ca in 1990, liderii liberali ar fi avut nevoie de o memorie extrem de selectiva cu privire la liberalismul romanesc antecomunist si nu de o preluare in bloc a unei nostalgii. Indubitabil, de la venirea lui Carol I, principalul motor al modernizarii, cel putin material-institutionale, al societatii romanesti este partidul liberal. Institutii vestice, un invatamant inchegat, reforma agrara, vot universal, constitutie liberala, dezvoltare economica, toate acestea se datoreaza in buna masura si liderilor liberali. Insa ar trebui sa se observe caracterul aproape inevitabil etatist al acestor eforturi, dat fiind ca veneau exclusiv “de sus”. Protectionismul vamal ( e drept, impus dupa esecul liberalizarii comertului de dupa tratatul din 1875 cu Imperiul Austro-Ungar, fapt ce a dus la invadarea pietei romanesti cu produse finite straine si intimidarea initiativei industriale autohtone), dezvoltarea exagerata a administratiei in scopuri electorale, finantarea preferentiala a firmelor “amicilor” sau “rudelor” prin folosirea resurselor Bancii Nationale, si aceasta controlata de liberali, cu siguranta ca nu au facut cinste idealurilor liberale si nici macar statului de drept. Falsificarea repetata si sistematica a alegerilor- consecinta logica a sistemului “rotativei”-, folosirea discretionara a monopolului violentei incepand cu anii ‘30- in contextul miscarilor extremiste si a crizei structurale tot mai profunde a societatii romanesti interbelice-, acceptarea manipularii carliste, toate acestea au erodat lent nucleul ideatic al partidului, provocand confuzie, scindari si chiar naivi “tovarasi de drum” ca Gh. Tatarescu. In fapt, moartea fulgeratoare a lui Ion I. C. Bratianu si a regelui Ferdinand a aruncat inca de atunci partidul in degringolada, lipsit de tratamentul regal preferential si de forta de soc a Ministerului de Interne. Asa a fost posibil ca taranistii sa castige zdrobitor singurele alegeri relativ libere din 1928. Catre 1940, partidul dar si intreaga societate se aflau in confuzie generala, intr-un moment istoric in care violenta si deopotriva oportunismul dadeau tonul. Reiese astfel ca liberalii contemporani erau lipsiti din start de un model autohton coerent, preluarea acestuia in mod integral si fara discernamant fiind daunatoare.

2.  Cel mai probabil insa, nici referintele europene nu i-ar ajuta pe liberalii nostri. Si aceasta pentru ca liberalismul este de la inceput victima unei aporii. Nascut ca o reactie la ascensiunea statului absolutist din modernitatea timpurie, el ataca pozitiile privilegiate ale nobilimii si Bisericii vizand plasarea individului ca punct absolut de referinta. El beneficiaza de pe urma evolutiilor ultimelor secole medievale, rezerva nominalista, articularea Umanismului si militantismul anti-institutional si anti-traditie al protestantismului constituind radacini intelectuale importante. Peste toate insa stapaneste marele curent subteran al civilizatiei occidentale, crestinismul. Antropologia centrata pe naratiunea biblica a Creatiei dupa “chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, etica sacrificiului si a responsabilitatii cu model suprem in Hristos, mefienta de factura augustiniana fata de orice proiect politic absolutist-mesianic, toate acestea se aflau deja “in aer”, constituind insasi fibra interioara a intregii civilizatii. Sinteza moderna le scoate la suprafata, profitand de criza temporara a Bisericii Catolice, de ascensiunea capitalismului ce erodeaza structurile Vechiului Regim, de bulversarea cognitiv-metafizica adusa de revolutia stiintifica si indoiala carteziana. Liberalismul pune asadar individul in prim-planul reflectiei, desfiintand intelectual pretentiile altor colectivitati in ierarhia importantei (fata de stat seductia va mai persista o perioada). Insa pustiirea adusa de razboaiele religioase, impreuna cu indoiala filosofica tot mai mare, vor duce treptat catre o raceala si ostilitate crescanda fata de crestinism si, in general, fata de orice pretentie de adevar absolut in spatiul public. Aici se naste si prima contradictie: insasi aceasta ostilitate era ea insasi bazata pe un adevar vazut ca absolut, anume ca tentativa de a aplica un adevar unei colectivitati duce la dezastru si inrobirea individului. Adevarul absolut era libertatea de a nu crede intr-un adevar absolut.

Era, cu alte cuvinte, o libertate negativa, afirmata fata de ceva sau cineva. De la inceput insa, a devenit evident ca exista un pericol abisal de atomizare si competitie lipsita de reguli. Inevitabil, acesta trebuia sa fie un liberalism constitutional, evoluand in cadrul unor reguli de drept si in care actorii sociali s-ar fi anulat reciproc printr-un echilibru delicat al puterilor si normelor. Insa cutia Pandorei era deja deschisa: cele doua cuvinte magice, libertatea individuala, semnau in filigran tentativele tot mai radicale. Deja cu Rousseau se naste o denuntare a intregii structuri a civilizatiei, o ostilitate fata de o societate care ar fi corupt o puritate initiala. In domeniul gandirii, liberalismul nu putea decat sa fie solidar cu scepticismul fata de Revelatia crestina si, mai apoi, fata de legea naturala: era in insasi natura sa. Un liberalism care punea limite cautarilor intelectuale sau care credea in valori imuabile nu mai era liberalism.

In acest moment, o prima despartire de drumuri se produce. Edmund Burke, nicidecum un reactionar fanatic, fusese in tinerete sustinator al Revolutiei americane si critic al colonialismului britanic din India. Reflectiile din 1790 sunt in acest sens, perfect solidare cu pozitia sa din tinerete. Si in cazul coloniilor americane, si in cazul Indiei, si in cazul denuntarii exceselor revolutiei din Franta el s-a bazat pe apararea demnitatii individului si celulelor traditionale ale societatii fata de agresiunea etatista. El era in acest sens un liberal in sensul initial al termenului si un conservator in sensul ulterior, mai degraba peiorativ. Or, demnitatea umana sau apararea traditiei tin de un simt transcendent, al gandirii de dincolo de evidente, al acordarii acesteia cu legea naturala si/sau Revelatia crestina. El va fi astfel primul om, urmat apoi de Benjamin Constant sau Tocqueville, care va semnala pericolele liberalismului pur, al celui care se ia in serios si isi respecta cu strictete doctrina libertatii negative. O a doua directie se naste din pozitia lui Rousseau de contestare a ideii ca normele sunt date si nu construite. Odata eliminata aceasta intuitie metafizica, va deveni usor ca individul sa capete o pozitie de creator absolut al noii lumi, al oricarei lumi; tragedia este ca aceasta pozitie este, in fapt, perfect solidara cu premisele de baza ale liberalismului.

Cred ca un adevar dureros este ca acesta nu poate supravietui in absenta contestarii permanente a adevarurilor absolute. Utopiile revolutionare pleaca de fapt de la acest relativism radical, de la plasarea individului in completa libertate, intr-o lume fara verticala catre Cer, fara lucruri date, ci doar construite pentru a justifica puterea unor grupuri. O vreme gandirea liberala a functionat intr-un cadru moral acceptabil prin adoptarea imperativului categoric kantian. Dar de la Revolutia Franceza in zilele noastre, aporia sfasaietoare a liberalismului s-a manifestat continuu. Putini au fost cei care au incercat sa vada in acesta o gandire “de centru”; in secolul 19 multi vireaza catre socialism si conservatorism deopotriva. Catre socialism s-a derapat pentru ca spirala intelectuala dezlantuita de ostilitatea fata de valori imuabile a inceput sa conteste deopotriva formele materiale si spirituale, pana acolo incat insasi demnitatea umana a fost calcata in picioare. De la experimentele totalitare la postmodernism, de la pozitivismul delirant al lui Comte la descalificarea credintei si lumii ideilor practicata in unele curente din stiintele sociale, barbaria relativista si-a aratat pe deplin roadele otravite.

Cat despre conservatorism, in aceasta directie s-a virat pentru ca asa nu se mai putea. Pentru ca, in fond, ceea ce mai putem recupera astazi din liberalism este cel mult o doctrina economica; iar o comunitate care nu recunoaste caracterul sacru al demnitatii persoanei si care nu concepe libertatea ca fiind pozitiva si nu negativa, mai exact ca un mijloc catre virtute si Dumnezeu, devine ea insasi o aporie infricosatoare.

Horia-Roman Patapievici si Ion Vianu despre relatia tata-fiu si Arhetipul acesteia

Herta Muller wins Nobel prize for Literature

Romanian born German writer Herta Muller has won the Nobel prize for Literature. “Time” gives an account on her work, which is apparently obsessively focused with her traumatic experience in Romania, which she left in 1987 for Germany.

It is increasingly clear that the seeds which fell on the ground and died during Romania’s totalitarian ordeal are starting to bear fruit now, again confirming that suffering is only the anti-chamber of life, knowledge and light. From the New Wave of Romanian film directors to Mircea Cartarescu and Herta Muller, a series of spectacular achievements point to the existence of a gifted generation with intellectual themes bringing new insights about the human condition.

Off to the library!

“Faust”, dupa Goethe. Regia: Silviu Purcarete, Teatrul National “Radu Stanca”, Sibiu

Spatiul e desigur prea mic pentru a discuta toate implicatiile operei lui Goethe. Ambitie antropocentrica, voluptatea damnarii, problema raului, misterul divin, toate acestea si multe altele trec prin filtrul artistului producand una din marile scrieri ale umanitatii. Ea marcheaza varful dar si zborul frant al romantismului, acea ultima reactie la clasicism si scientism dar si, de fapt, o prima anticipare a exacerbarii subiectivitatii care avea sa taie puntile dintre oameni si Dumnezeu. Voluntarismul, iluziile, atractia neantului specifice modernitatii sunt toate deja in “Faust”. Inca un lucru: poate ca salvarea lui Faust vorbeste indirect despre lumina care “intru intuneric lumineaza si intunericul nu a cuprins-o” (In. 1,5). Poate ca, asa cum argumenteaza Serghei Bulgakov, ceva a ramas totusi din “apokatastasis”-ul lui Origen in gandirea crestina, chiar daca intr-o minoritate. Pana a dezvolta insa toate aceste lucruri, intoarcerea la opera lui Goethe este desigur obligatorie.

Piesa lui Silviu Purcarete e ravasitoare. Locatia aleasa are o valoare simbolica nimerita: o hala industriala comunista- locul optim pentru a vorbi despre damnare, ambitie si Rau. Prin Purcarete, privim Raul in fata, in ipostaza sa clasica: armate de demoni, suflete cazute, cu infatisare de porci, iadul dezlatuit printre spectatori. Ratiunea nu are timp sa functioneze, iar simturile sunt cutremurate. Ofelia Popii, in rolul Mefistopheles, e transfigurata de geniu. Fara indoiala, in teatru si cinema, Romania e in elita mondiala.

P.S. Totusi… jocul regizorului e riscant. E o linie fina intre arta toala, implicand toate simturile, asaltand privitorul cu traire pura, si divertisment. El nu trece in categoria a doua, dar metoda sa ar trebui sa puna in garda viitorii imitatori. Cred ca tensiunea ideatica, miza filosofica, ar trebui sa ramana mereu curentul subteran al aparentelor spectaculoase pana intr-atat incat, chiar renuntand la acestea din urma, manifestarea artistica sa isi poata livra oricum mesajul. Altfel, lucrurile pot scapa de sub control.

Dovada, urmatoarele reactii. Nu stiu in ce masura  cele critice sunt justificate, dar ele cu siguranta arata in ce termeni se pune problema in arta.

The Telegraph: “The Romanian director Silviu Purcarete’s staging is full of sound and fury, but seems to signify remarkably little. You don’t feel you are in the presence of one of drama’s greatest works, but merely watching a massive ego trip from a flashy international director whipping up an in-yer-face spectacular for the festival circuit.”

The Guardian: “So ravishing that you’re almost prepared to sell your soul to the devil to keep the succession of lush images coming, Silviu Purcarete’s version of Goethe’s Faust is such a seductive visual fantasia that you might not notice it has sold its own soul to spectacle. But what a mighty spectacle it is, with a series of eye-popping illusions and conjuring tricks that make you feel as if you’ve fallen into a waking dream – or a nightmare.[...]

From the start, it’s clear we are witnessing a manufactured illusion. We are being seduced by emptiness, dazzled by sleight of hand so – like Ilie Gheorghe’s beaming Faust – we are blind to the fact we are being cheated. It’s a clever conceit but one Purcarete doesn’t entirely pull off – it is hard to portray phoniness without being phoney yourself.”

The Observer: “Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest Faust o dată. Cea mai uluitoare experienţă teatrală a acestei (sau, se poate spune, a oricărei) vieţi, Faust (Ingliston Lowland Hall) a înfierat şi a paralizat ca o smoală fierbinte aplicată direct pe piele. Acestă producţie, desfăşurată într-un hangar de lângă aeroport, ne-a fascinat şi ne-a vrăjit pe cei mai mulţi dintre noi, şi m-a întristat în privinţa unui singur lucru. Poate nu o să mai văd niciodată în viaţă un eveniment mai impresionant şi mai teatral.”

Financial Times: Nu am mai văzut o montare atât de complexă, fenomenală, de când Janusz Wisniewski a adus spectacolul The End Of Europe la Fringe, în 1985, iar Faust-ul lui Purcărete are o mare bogăţie de semnificaţii pe măsura impactului său visceral. (La urma urmelor, spectacolul reuşeşte chiar să îi aducă lui Faust mântuirea.) Această producţie a Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu este deja vândută integral, dar sfătuiesc din tot sufletul pe oricine care se află la o distanţă mică de Edinburgh să apeleze la toate sursele care îi vin în minte pentru a obţine un bilet.