Decentele eseuri ale domnului Alin Vara

How calmly does the olive branch
Observe the sky begin to blanch
Without a cry, without a prayer
With no betrayal of despair

Some time while light obscures the tree
The zenith of its life will be
Gone past forever
And from thence
A second history will commence

A chronicle no longer gold
A bargaining with mist and mold
And finally the broken stem
The plummeting to earth, and then

And intercourse not well designed
For beings of a golden kind
Whose native green must arch above
The earth’s obscene corrupting love

And still the ripe fruit and the branch
Observe the sky begin to blanch
Without a cry, without a prayer
With no betrayal of despair

Oh courage! Could you not as well
Select a second place to dwell
Not only in that golden tree
But in the frightened heart of me

Tennessee Williams, “The Night of the Iguana”

Am să plec în acest comentariu de la felul în care înţeleg unii dintre colegi valoarea unui muzeu. Mai mulţi au afirmat că, prin valoarea pieselor expuse, expoziţia de artă medievală româneasca merită văzută ; Cineva afirma chiar că « Principala atracţie a unui muzeu este constituită de obiectele şi artefactele expuse. Valoarea acestora este condiţia sine qua non pentru a aprecia un muzeu ori o expoziţie.” Această concepţie este, până la un punct, legitimă. Într-adevăr, până acum, marile muzee au devenit celebre datorită valorii individuale a obiectelor. Te astepţi ca, intrând într-un muzeu, să faci cunoştinţă ca marile fapte, opere şi realităţi culturale. „Muzeul X adăposteşte piese de o valoare inestimabilă; Muzeul Y are câteva lucruri interesante, dar duce lipsă de fonduri pentru a-şi mări colecţia. Oare când va da statul mai mulţi bani pentru cultură…”

Cred însă că această poziţie relevă o problematică mai profundă şi care, dacă ar fi reevaluată, ar duce inclusiv la o regândire a statutului unui muzeu. Primul lucru la care mă gândesc atunci când cineva  mărturiseşte că se aşteaptă să găseasca opere nemuritoare într-un muzeu este că aceasta concepţie este influenţată de o viziune clasica, axiologică asupra misiunii unui muzeu, propagată probabil de-a lungul timpului datorită diverselor contexte socio-istorice (efortul de sincronizare cu practicile muzeale ale secolului 19; încremenirea conceptuală din comunism). Muzeul trebuie să încânte dar şi să educe prin expunerea capodoperelor şi printr-o bogăţie de informaţii; şi, nu-i aşa, ce e rău în asta? Problema se naşte însă de la cel de-al doilea aspect la care mă gândesc: acest gen de aşteptare din partea unui muzeu provine dintr-o definiţie aparte dată culturii, civilizaţiei sau spiritului uman. Dacă ne dorim ca muzeul să ne pună în tema cu frumuseţea acestui spirit, înseamna ca în mod aprioric acordăm caracterului uman calitatea de a fi, prin simpla noastră existenţă, frumos. Istoria culturii este, aşadar, o înşiruire de mari figuri şi opere care ne încântă şi azi cu universalitatea lor.

Or, în opinia mea, aceasta imagine este incompletă (dacă poate fi o imagine vreodată completă…). Ignorăm în aceasta viziune tenebrele spiritului uman, manifestările răului, caracterul anistoric al cotidianului, efemerul, mizeria- adică ne ignorăm pe noi înşine, în toată natura noastra deopotrivă minunată şi nenorocită. Din acest motiv şi în măsura în care concepem istoria ca pe un discurs despre om, orice este istorie. Iar noi, ca fiinţe cu pretenţia de a întemeia judecăţi morale, ne aflăm de fapt peste tot- în locul şi momentul în care s-a redactat Constituţia americană dar şi acolo unde se realizau planuri pentru mărirea eficienţei bombelor incendiare; într-o pictura renascentistă dar şi într-una expresionistă în care vedem un om diform care strigă pentru secole; suntem deopotrivă managerul acelui hotel din Rwanda dar şi soldatul care pune un pistol la tâmpla unui evreu. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu există alteritate sau distanţa în timp, ci doar eterna imagine din oglindă a omului. Şi, în aceasta distincţie- nu „el”, ci întotdeauna „eu”- stă cheia unei permanente şi atât de necesare reevaluări morale. Tocmai de aceea muzeul de la Auschwitz sau Memorialul Sighet sunt cel puţin la fel de autentice precum o expoziţie neinspirată în care arta religioasă este trecută din categoria sacrului în cea a esteticului. Şi tocmai de aceea, acea masa din Sala „Ciuma” a Muzeului Ţăranului Român, cu cojile de nucă de pe masă, cu sticla murdară de băutură, cu acea haină ponosită de ţăran care a urcat brusc în ierarhia satului în urma colectivizării, acea masă care depune o mărturie zguduitoare dar mereu alta pentru fiecare privitor despre trauma unei societăţi în care cei care stau pe scaun sunt manifestările unui rău etern dar singular prin amploarea loviturii sale- este la fel de „adevărată” ca orice operă de artă.

Şi poate că aşa vom înţelege şi lupta spirituală a lui Andrei Rubliov, călugarul care la început nu dorea să reprezinte în pictură Judecata de Apoi pentru că i-ar fi speriat pe oameni.

Foto: Andrei Rubliov, „Arhanghelul Mihail”

 Objective: To measure the obedience of ordinary people to authority.

Method: The subject is told that he is to participate in an experiment from which scientists can determine the capacity of any human being to memorize and reproduce information. He is given the control of an electric panel so that every time the “victim” delivers a wrong answer, the „teacher” can administer electric shocks. These increase gradually from 50 to 450 Volts. However, the shocks and the screams of the victim are simulated.              

There are four different scenarios: Remote- The victim cannot be seen or heard; Voice-Feedback- The victim can be heard; Proximity- The victim and the “teacher” are in the same room; Touch-Proximity- The victim’s hand has to be forced upon a metal plate to be able to administer the electric shocks.

Outcome (Numer of people who refused to reach the 450 V limit)

Remote: 35 %

Voice-Feedback: 37,5%

Proximity: 60%

Touch-Proximity: 70%

“Professor of Old Testament at a major divinity school [...] After administering 150 Volts he balks at going further. The experimenter states that the learner’s protests are to be disregarded, and the experiment must continue:

Experimenter: It’s absolutely essential to the experiment that we continue.

Subject: I understand the statement, but I don’t understand why the experiment is placed above a person’s life.

Experimenter: There is no permanent tissue damage.

Subject: Well, that’s your opinion. If he doesn’t want to continue, I’m taking orders from him.

Experimenter: You have no other choice, sir, you must go on.

Subject: If this were Russia maybe, but not in America.”

(The experiment was terminated)

Stanley Milgram, Obedience to Authority. An Experimental View. New York Euston San Francisco London, Harper & Row, Publishers, 1974.

     “What first undermines and then kills political communities is loss of power and final impotence; and power cannot be stored up and kept in reserve for emergencies, like the instruments of violence, but exists only in its actualization. Where power is not actualized, it passes away, and history is full of examples that the greatest material riches cannot compensate for this loss. Power is actualized only where word and deed have not parted company, where words are not empty and deeds not brutal, where words are not used to veil intentions but to disclose realities, and deeds are not used to violate and destroy but to establish relations and create new realities.”

    “Without action to bring into the play of the world the new beginning of which each man is capable by virtue of being born, “there is no new thing under the sun”; without speech to materialize and memorialize, however tentatively, the “new things” that appear and shine forth, “there is no remembrance”; without the enduring pemanence of a human artifact, there cannot “be any remembrance of things that are to come with those that shall come after.” And without power, the space of appearance brought forth through action and speech in public will fade away as rapidly as the living deed and the living word.”

Hannah Arendt, The Human Condition

Quotes: Ecclesiastes

Periodice coborâri în iad sunt prilejuite de vizionarea Ştirilor PRO TV. Războiul din Irak sau plicticoasele întruniri diplomatice în care se discută mult prea sobru despre scutul anti-rachetă şi dependenţa energetică a Europei de ţara cu o “cultură bogată” şi interese strategice “legitime” fără ca o muscă să deranjeze vreun şef de stat şi fără vreo gafă a preşedintelui Bush nu mai trezesc interesul realizatorilor cu gândire modernă, rapidă şi flexibilă. Ştirile tari sunt la noi. Asta e ştire, asta nu. Să ne întoarcem privirea? Să schimbăm postul pentru că suntem liberi să o facem? Răul în stare pură dispare dacă închidem ochii sau ne tulbură conştiinţa dacă îi deschidem?

O ştire printre altele. Camera ascunsă a surprins un spectacol îngrozitor: într-un sat oarecare, oamenii vând şi cumpără cai. “Tradiţia” indică modalitatea de evaluare a calităţii “bunurilor”: se leagă o piatră foarte grea de gâtul calului şi acesta e bătut cu brutalitate de mai mulţi oameni pentru a testa puterea calului. Minute în şir, loviturile curg, oamenii lovesc fără milă, “cu simţ de răspundere”, în timp ce animalul se zbate lipsit de apărare. Sunt oameni duri, căliţi, hotărâţi să-şi folosească toată forţa pentru a testa obiectul tranzacţiei şi pentru a nu se lăsa păcăliţi de aparenţe. Reportajul însă continuă. În apropiere, pe un povârnis cenuşiu se află 2 copii. Unul dintre ei a prins un câine cu deja cunoscutul laţ folosit de hingherii anilor ’90 şi începe să-i aplice lovituri de o duritate extremă, parcă încercând să-l ucidă din cât mai puţine astfel de lovituri.

Cum salvăm o comunitate sau o societate din disoluţia în care a scufundat-o violenţa? În “California Dreamin’”, filmul lui Cristian Nemescu, sindicalistul aparent ridicol îi spune la un moment dat fiului său “visător”: “Dacă te prind că te intorci în satul ăsta, îţi rup picioarele!” Până atunci, totul părea nostim şi avea imaginea clasică a satului sărac, pitoresc şi în care totul se petrece la o scară redusă. Replica aceasta este suprema dovadă a acelui gen de iubire pe care numai un om simplu o poate avea faţă de copilul său, o afecţiune care se exprimă foarte rar şi chiar şi atunci în mod reţinut şi pigmentată cu un limbaj dur. Este, până la urmă, o anticipare a pericolului viitor sau mai degraba felul său de a caracteriza a lume care este cuprinsă periodic de violenţă. Aceasta este o lume în care ura se ascunde sub haina ţăranului ospitalier, în murmurul dintr-o bodegă, printre sunete de acordeon, ţambal şi chiuiturile de la o nuntă. Violenţa în care este aruncat satul către sfârşitul filmului are loc, în mod simbolic, în spatele clădirilor din gară, la adăpost faţă de privirile soldaţilor americani care, câteva clipe mai târziu, vor fi încântaţi de focurile de artificii dezlănţuite accidental. Răul este prezent în mod copleşitor în textura intimă a acestei lumi şi tragedia este că numai cine aparţine acesteia îi poate înţelege cu adevărat natura. Fiecare gest, fiecare om, fiecare faţă ascunde şi altceva, infinit mai intunecat, un altceva cu care oamenii trăiesc în fiecare zi, zeci şi sute de ani, resemnându-se cu ajutorul religiei, superstiţiei, proverbului şi întregului set de simbolistică socială până cand răul se banalizează, se personalizează sub forma Diavolului şi se controleaza în plan imaginar printr-o pictură de pe peretele unei biserici şi nenumărate liturghii. Daniel Barbu arată în cartea “Firea românilor” că ideea responsabilităţii individuale şi a unei Judecăţi de Apoi pentru fiecare dintre oameni apare în discursul ortodoxiei abia către sfârşitul secolului 18, cu o întârziere de sute de ani faţă de Occident. Până atunci, toţi cei botezaţi în rit ortodox erau automat sortiţi Paradisului, în timp ce străinul(păgâni, eretici) era automat sortit Infernului. Practic, nici un ortodox nu ar fi dat socoteală pentru faptele sale. Era o mântuire gratuită şi colectivă. Evident, mutaţia de la nivelul mentalităţii colective, atât cât poate fi cuantificată, s-a petrecut mult mai lent iar reluarea legăturii cu Occidentul de la începutul acesui secol nu face decât să arunce totul în irelevanţă.

Experienţa modernităţii a arătat ca binele, ca şi alte noţiuni ca libertatea sau progresul, nu este firesc. El trebuie să fie în permanenţă redescoperit şi reafirmat. Ca şi civilizaţia însăşi, acesta nu poate fi decât rodul unei organizari a conştiinţelor, obţinuta prin educaţie, responsabilizarea indivizilor, întărirea legăturilor sociale, invitaţia adresată tuturor de a participa la viaţa cetăţii. Pentru bine se munceşte…atât în planul reflecţiei personale cât şi în cel al organizării politice juste. Însă neliniştea lui Nietzsche era justificată: criza valorilor nu datează din perioada postmodernă, ci din vremea sa, o vreme a creştinismului aflat în defensivă, a religiilor seculare ale căror umbre erau observate de prea puţini, a liberalismului înteles diferit de fiecare grupare şi, în sfârşit, a maselor intrate in istorie. Dezlănţuirea răului de mai tarziu s-a produs prin aparitia comunităţilor atomizate, a tipului de om care nu are nimic de pierdut, totul sub privirile mai degrabă indulgente şi plictisite ale unei burghezii sofisticate şi fascinate de geniu, persoane providenţiale, putere, misticism, panslavism sau pangermanism. Gustav Le Bon, oricât de perimat ar părea astăzi pentru intelectualii de stânga, a făcut parte dintre cei care au observat neliniştiţi fenomenul “masificării” politicii şi pericolul unei influente tot mai mari a mulţimilor dezorientate asupra deciziei. Peste 50 de ani, Hannah Arendt nu mai avea altceva de făcut decât să constate dimensiunile catastrofei aduse de “Răul radical” şi să vorbeasca despre posibilitatea ca acesta să reapară.

Revenind la ideea caracterului artificial al notiunii de “bine”, se constata că “normală” este de fapt subdezvoltarea, ura, ticăloşia. Tot aşa cum modernitatea apare numai unde se vrea asta şi cucereste cu adevărat doar o parte minoră din omenire, binele este, până la urmă, un proces de voinţă. Nu ne naştem buni după cum nici istoria nu duce neapărat către progres. O personalitate echilibrată şi o societate a dreptăţii şi prosperităţii sunt excepţii într-un tablou mult mai sumbru, unul în care ticăloşia şi impulsurile primare domină adeseori indivizii iar “civilizaţiile înfloritoare” ale Americii precolumbiene, Africii de Nord, Estului Europei, Orientului sunt de fapt nişte societăţi inerte şi violente. Normală este de fapt barbaria. Cultura greco-romana sau cea a Evului Mediu occidental au fost create de o mână de oameni în vreme ce societăţile în care trăiau aceştia se aflau în cel mai obscur misticism şi într-o cultură a competiţiei violente între nobili şi state. Nefireşti, “din alt film”, erau cărturarii şi nu milioanele de agricultori sau nobilii obsedaţi de ideea unei morţi glorioase pe câmpul de luptă sau de ceremoniile extravagante cu care îşi întâmpinau oaspeţii pentru a-şi demonstra superioritatea. Astăzi însă corectitudinea politică ne obliga să vedem acolo societăţi ale căror adevăruri sunt la fel de valabile precum ale noastre, amazonieni fericiţi că nu trăiesc sub stăpânirea ‘ideologiei liberale represive”, şi construirea alterităţii în funcţie de paradigma dominantă… Suntem foarte revoltati de faptul că Alexis de Tocqueville a putut spune despre chinezi că sunt un “neam imbecil şi barbar” şi venim imediat cu eternul argument al culturii bogate şi mult mai vechi decât cea a Occidentului şi îi punem imediat o etichetă marelui teoretician al liberalismului pentru a dezvălui gândirea sa de aristocrat arogant; dar în acest timp uităm că unul dintre ingredientele totalitarismului este chiar existenta unor mase atomizate, intrate in istorie într-o stare de profunda dezorientare şi din a căror inerţie au iesit printr-un activism distrugator şi nu civic…de fapt, prin ura profundă îndreptata împotriva civilizaţiei şi modernizării.

În fond, ce alegem să conservăm prin discursul multiculturalist, manifestaţiile anti-globalizare şi revizionismul istoriografic? Memoria unor lumi înapoiate şi reveria spiritualităţii orientale? Suburbii în care musulmanii au instaurat reguli paralele de existenţă şi aflate în totală contradicţie cu regulile vesticilor? Imaginea idilică a lumii rurale şi a mahalalelor “pline de farmec” ale Bucureştiului?

Perspectiva lucidă asupra trecutului şi prezentului este cheia în care ar trebui să observăm. Soluţiile realiste, echilibrate şi totuşi curajoase trebuie să domine în defavoarea unor reacţii rasiste sau elitiste. Nu întorcând spatele subdezvoltarii sau, dimpotrivă, contemplând-o, rezolvăm problema Răului care încă ne însoţeşte. Există un întreg set de politici educaţionale şi soluţii pentru integrarea socială însă mai importantă este atitudinea elitelor politice şi culturale faţă de acest fenomen, una care ar trebui sa scape de prejudecăţi stângiste sau de paseism. Statul nu poate fi creat fără participarea tuturor, fără integrarea acestora în sistemul dominant şi fără conştiinţa responsabilităţii sociale a fiecărui om. În România există zone unde autorităţile sunt practic inexistente, unde localităţi întregi sunt înghiţite de luptele dintre clanuri. Pe forumuri şi-au facut apariţia oameni a căror violenţă verbală era necunoscută până acum. Radicalismul ultraşilor se menţine la aceleaşi cote. A înjura “de mamă” este un sacrilegiu care trebuie să fie răzbunat cu brutalitate. Glumele cu “tocilari”, “grăsani” se fac la vârste fragede, nu mai târziu; bătăile dintre băieţi de scoală generală sunt fapte obişnuite, ba chiar încurajate de colegii lor care ţipă extaziaţi de pe margine. În copilărie se fac grupuri, se batjocoresc excluşii şi certurile se rezolvă prin bătăi. Aceasta e dovada caracterului firesc, natural al Răului şi a faptului că Binele este o creaţie socială niciodată consolidată. Perechea de mai sus ne însoţeşte în permanenţă şi fără o mână întinsă de elite către ceilalţi, Binele nu va putea fi redescoperit de către fiecare generaţie. Pentru ca marele joc să nu se oprească, nimeni nu trebuie să rămână în afara acestuia.